Sorina SĂVULESCU

A luat un castron plin de ciorbă. Din punga burduşită, rezemată de piciorul mesei, scoate o pîine, o rupe în două. Jumătatea păstrată în mînă o fărîmă bucăţi în zeama fierbinte şi apoi, aplecat peste blid, începe să mănînce. Pîine cu… ciorbă cu pîine.

Gîrda de Sus, Arieşeni şi undeva sub tîmpla muntelui, Casa de Piatră. Cîteva case, nu mai mult de 10-15, încheiate cu bîrne de lemn, ridicate pe lespezi, sau, rareori, cu temelie de piatră; fără drum, fără număr la casă.

Vineri – bagaje, mare. Duminică – retur. Dar pînă atunci mai am o zi şi două nopţi... zis şi făcut. Am dat vreo cîteva telefoane, am mers singură, dar nu-i nimic, îmi regăsesc amicii pe care îi văd cam o dată pe an, la mare şi, uneori întîmplător, în Bucureşti.

40 de lei... un petic şi-o cusătură. Nici mai mult, nici mai puţin. „Vi se pare mult? Vă puteţi tocmi.“ „Nu ştiu să mă tocmesc, domnule.“ „Atunci, 40 de lei.“ Plătesc şi ies. A exagerat. Ştiu – şi nu mă supăr, doar am plătit. Plec – o stradă mai încolo, acasă, la nici 50 de metri depărtare.

În momentul în care ai devenit părinte, eşti imperativ responsabil de viaţa pe care ai dat-o, trebuie să îţi sufleci mînecile, să te îndrepţi de spate şi să te pregăteşti pentru momentul în care vei fi capabil să spui: „Fiule, am trăit pentru tine, am muncit pentru tine, mi-am sacrificat cei mai frumoşi ani din viaţă, tu trebuie să fii sprijinul meu, trebuie să fii mai bun decît mine, îmi datorezi respect şi mulţumire pentru ceea ce eşti.“

A fost odată, acum nişte ani, cam tot pe vremea asta, prin decembrie, un băieţel care i-a scris Moşului. Prima scrisoare, scris şovăielnic, dorinţe multe – presupuse cadouri – şi promisiuni de cuminţenie cît cuprinde. Plic, ştampilă, poştă… pînă aici toate bune şi frumoase. Dar Moşul i-a răspuns.

Nu mai coacem pîine pentru că nu avem grîu. De ce? Dospim complexe... cum ar fi cel al neputinţei... că, deşi ne-am recuperat – unii – pămînturi, case, alţii – titluri nobiliare, banii s-au pierdut pe procese. Între timp am mai îmbătrînit un pic; copiii s-au dus bezmetici, nu le place la pămînt... cine să muncească?

„Aveţi mîncare prin noptiere?“ Femeile şi-au aruncat priviri complice într-o tăcere vinovată. Nici un răspuns. „Dacă aveţi, vedeţi ce faceţi cu ea, pe unde o puneţi… aici sînt microbi, viruşi, avem hepatită A, B şi C şi, dacă lăsaţi mîncarea prin noptiere, s-ar putea să plecaţi mai bolnave decît aţi venit!“

Mai toate cunoştinţele, vecinii, rudele şi prietenii mei îşi trimit copiii la ţară. Mai cu seamă în vacanţele de vară. Dacă prind cîteva zile de concediu, şi dacă nu vor fi fiind deja prea obosiţi, îi recuperează două-trei zile (în varianta „ofertă promoţională de weekend“) sau poate o săptămînă, în care interval îşi vor fi ales o destinaţie „turistică“ pe la noi sau pe-afară. Depinde de buzunar. Şi oricum, în caz că nu se întîmplă, copilului îi face bine la aer curat…

Anii ’90 – perioada transmisiunilor în direct, ieşiri în stradă, procese, discursuri şi izbucniri revanşarde. A fost momentul în care oamenii au început, au învăţat şi au insistat să vorbească, să strige – toţi în acelaşi timp – parcă într-un exerciţiu asurzitor de exteriorizare.

Acum cîteva luni am primit cadou un stilou. Îmi place foarte mult, scriitura e agreabilă şi, printr-o asociere uşor nostalgică, mă gîndesc la scrisori. N-am mai scris şi n-am mai primit de ani de zile o scrisoare. Asimilez plicurile doar corespondenţei oficiale, în rest, la nivel personal, m-am tehnologizat şi eu – SMS, MMS, e-mail, foarte mult telefonul, toate mă ţin în contact direct, eficient cu cei ce şi ceea ce mă interesează...