Facultatea de a alege
În condiţii normale, într-o familie, copiii sînt – de preferinţă – doi, băiat şi fată. Băiat că, de! poartă numele mai departe, fată – că e mai miloasă şi poate nu emigrează. În momentul în care ai devenit părinte, eşti imperativ responsabil de viaţa pe care ai dat-o, trebuie să îţi sufleci mînecile, să te îndrepţi de spate şi să te pregăteşti pentru momentul în care vei fi capabil să spui: „Fiule, am trăit pentru tine, am muncit pentru tine, mi-am sacrificat cei mai frumoşi ani din viaţă, tu trebuie să fii sprijinul meu, trebuie să fii mai bun decît mine, îmi datorezi respect şi mulţumire pentru ceea ce eşti.“ Cînd se întîmplă discursul? Cam pe la vîrsta adolescenţei, cînd puştiul a depăşit momentul copilăriei nevinovate, cînd e „gata cu joaca“ şi trebuie să dea randament. La şcoală. Atît şi nimic mai mult, să înveţe, să fie un copil bun.
„Treaba lui e să spună ce face mai departe, ca să ştim şi noi. Pe urmă, vedem dacă e în regulă. Dacă ştie ce vrea, dacă poate, dacă sîntem de acord. Să nu repete greşelile altora, nici măcar pe ale noastre (pe care, de altfel, e mai bine să nu le ştie).
Bineînţeles că e liber să aleagă, într-un an-doi va merge la facultate, şi asta o să-i fie meseria, dar, vezi tu, nu facem doar ce ne place, e prea important, şi chestia asta nu se încearcă. Faci sau nu faci. Cu folos. Nu-l vreau şomer cu diplomă sau la mîna patronului, înghit eu destul şi pentru el.
Pentru mine s-a terminat... bani de meditaţii, bani de haine, bani de buzunar pe care ştiu sigur că îi dă pe ţigări. Pentru asta eu muncesc şi el ştie doar să ceară... cînd eu nu-mi mai permit o rochie, un coafor, iar taică-su e complet absent, zice că din vina mea e copilul aşa! Dacă îi spun să bea şi el un pahar de bere cu noi, nu bea, zice că nu îi place, dar cu prietenii lui – da! Şi cînd vine seara acasă, îl miros, ştiu că a băut, sînt vreo doi mai mari în gaşcă, chipurile studenţi, dar ce să mai zic, acum toţi proştii intră la facultate, doar al meu n-o să intre, dacă nu se ţine acum de şcoală. Da, deocamdată nu pot să mă vait, dar vreau să-l simt şi eu mai motivat, îi vreau binele şi ştiu că uneori exagerez, îmi fac griji inutil, dar nu pot să nu văd că a slăbit, că stă toată ziua la calculator şi parcă îl deranjez şi dacă îl trimit să ia o pîine.“
Citatul e aproximativ, ca şi personajul. Generic, vorbim despre o femeie împlinită, că doar e mamă, fericită la vremea ei, neliniştită şi iubitoare, la vreo 40 şi ceva de ani, cu rămăşiţe de frumuseţe, la fel ca ciocolata cu urme de fructe pe care mi-a oferit-o pe post de desert, la o şuetă „ca între fete“.
Nici „copilul“ nu pare c-ar avea probleme majore, ştie că se vorbeşte despre el în lipsă, abia ce a venit acasă şi se retrage discret în bucătărie. Mîncarea e caldă, deja în farfurie, trebuie doar să nu uite să se spele pe mîini, să mănînce repede şi să plece la „meditaţie“.
Înteleg că s-au stabilit totuşi nişte priorităţi, opţiunea există, şi mă aflu în faţa unui viitor student. E doar o chestiune de timp. Şi de statut.
Peste cîţiva ani, probabil că îi voi spune „domnule“, va avea opinii şi îşi va pune, în sfîrşit, pachetul de ţigări pe masă. Va avea ceva de spus în privinţa lui şi a altora, despre meniu, despre educaţia publică şi mai ştiu eu despre ce altceva. Deocamdată nu e momentul, nu are experienţa şi capacitatea – altfel spus, facultatea de a discerne dicolo de admiteri, calificative şi opţiuni asistate.
Şi asta e o problemă. Prea rar, părinţii îşi lasă copiii să vorbească liber despre ceea ce vor cu adevărat. Sigur, intrarea la facultate presupune eforturi materiale pentru părinte, şi intelectuale pentru adolescentul în ultimii ani de liceu, emoţii, îngrijorări, şi de-o parte şi de alta, un întreg sistem de cunoştinţe pus în mişcare pentru a găsi cei mai buni profesori, eventual universitari. „A învăţa“ reprezintă premisa de bază, absolut rezonabilă, pentru a deveni student. Este o reţetă de succes, care tinde să epuizeze argumentele dialogului. „Trebuie să reuşeşti! Fără discuţie.“ Şi e treaba lui dacă învaţă pentru că vrea, şi e treaba lui dacă îşi pregăteşte „marea plecare“, şi e treaba lui dacă, major fiind – deci vaccinat – va alege, mai tîrziu, altceva. Să fie, oare, examenul final garanţia succesului? Să fie singura perspectivă? Şi dacă e un eşec, ne vom disocia de copiii noştri „picaţi“ sub linia celor admişi? Nici asta nu se discută. Doar rezultatele vorbesc.
Şi generaţia asta – a noilor aspiranţi, care invariabil sînt „altfel“ – îşi consumă răzvrătirile, eşecurile şi reuşitele, în aşteptarea momentului, a zilei, a clipei în care va intra în rîndul celor „adulţi“.
Sorina Săvulescu este avocat.
