Şi totuşi este posibil
Mi-o amintesc la şcoală, într-o bancă, era o fetiţă înaltă, frumuşică... de o inteligenţă năucitoare. Am revăzut-o după nişte ani, întîmplător, pe stradă – să fi avut vreo 20 de ani – cu un copil deja mărişor agăţat de fustă. Era încă frumoasă, dar deja trecută. Mi-a aruncat o privire rece, iscoditoare – nu m-a recunoscut.
Ştiam că venită „la oraş”, la gimnaziu, a continuat vreo doi ani şcoala, a luat note proaste, din ce în ce mai proaste, pentru că n-ar fi fost de conceput ca o „coate-goale” să fie notată altcumva. Apoi, ai ei au dat-o „după unu’” Asta-i povestea ei.
...şi a multor altora ce şi-au permis „impertinenţa” de a fi dintre cei buni, sfidînd rînduiala lumii ăsteia, în care nu se ştie cînd, nu se ştie cine a hotărît că e bine ca omul să nu uite de unde a plecat. Aşa că mai bine să stea pe loc. Să nu se rătăcească... să nu-şi piardă minţile... oamenii slobozi la minte săvîrşesc deseori păcatul încrederii în sine şi voinţei devenirii.
Cuminţenia asta indusă, impusă la nevoie, îşi are avantajele ei, şi poate primul dintre acestea este că nimeni nu răspunde. Asta e soarta.
Din cauza ei ne merge prost şi, slavă Domnului, tocmai de aia nu e treaba noastră.
Important e să nu mergi contra curentului. Să nu vrei prea mult, să nu pretinzi şi să nu aştepţi. Să nu te complici. Să nu dai explicaţii. Să te orientezi.
Şi dacă tot ai, de ce să risipeşti cu alţii? Şi dacă n-ai, de ce ţi-ar păsa? De ce să nu îţi laşi maşina în mijlocul străzii, de ce să nu te bucuri că fiu-tu e tare în pumni?
Important e să mergi mîine la slujbă, să întreţii relaţii amicale cu vecinii şi şefii tăi direcţi, pentru că niciodată nu se ştie cînd ai nevoie de zahăr la cafea şi o pilă bună.
„Nu e onorabil? Se poate, dar onorabilitatea nu ţine de foame. Să fie la alţii, ăia cu parale, noi am crescut pe întuneric şi ne-au bătut părinţii cînd eram mici.”
Cam aşa mi-a replicat un şmecheraş de stradă, uşor deranjat de comentariul meu. Traumele copilăriei...
Se vede că pe noi, ca români, ne-au bătut cam mulţi de vreo 2000 de ani încoace, ne-au jefuit, ne-au sărăcit şi, mai nou, ne-au pus pe la marginea Europei. Astăzi, e drept, ne mai bate doar grindina şi FMI-ul...
Nu mai coacem pîine pentru că nu avem grîu. De ce? Dospim complexe... cum ar fi cel al neputinţei... că, deşi ne-am recuperat – unii – pămînturi, case, alţii – titluri nobiliare, banii s-au pierdut pe procese. Între timp am mai îmbătrînit un pic; copiii s-au dus bezmetici, nu le place la pămînt... cine să muncească?
Şi apoi, cei tineri au plecat la căpşuni, portocale, clădesc case pentru străini fiindcă sînt plătiţi mai bine şi, oricum, dacă nu fac rost de-o pensie pentru bătrîneţe, măcar cu ceva bani tot vin.
Nici cînd vor fi reuşit prin alte părţi nu e bine. Prea muncitori sau prea intelingenţi, dacă şi cînd se întorc acasă dau „lecţii”, fac pe destepţii şi strîmbă din nas, adică au uitat cine sînt...
Ăsta e discursul (public ori privat) şi culmea, prinde! Se mulează perfect pe istoricul unei coabitări între un stat clar-abstract şi o societate obscură-inocentă, care nu se pot iubi, dar nici nu pot divorţa pentru că nu se învoiesc în privinţa vinovăţiei. Se vorbeşte însă despre un pasiv succesoral impresionant. Indici negativi, angajamente neonorate, întîrzieri la plată... incapacităţi şi inabilităţi funcţionale ale unei naţii cu infrastructură rurală şi profil non-agrar.
Altfel, România ar fi frumoasă, evident săracă şi necesar umilă pentru că noi sîntem în urmă, adică înapoiaţi. Dar asta se iartă, se trece cu vederea, important e să înţelegem că s-a terminat cu pomana, nu mai sînt bani!
Şi totuşi, cine e poporul? Cînd se vorbeşte despre drepturi, se numeşte plebe, cînd se discută despre obligaţii, plebeii devin cetăţeni.
Cine e statul? Teoretic, un organism instituţional cu atribuţii de reprezenare şi gestionare a intereselor ţării.
Ei bine, se pare că am fost supuşi unui regim disociat. Ne-am şubrezit cu toţii. Singurul lucru care funcţionează este procesul de culpabilizare. Se caută vinovaţi, nu responsabili. Zilnic şi numai pentru o zi, pentru că în politică ori justiţie – să zicem –, ca şi în presă, contează prima pagină şi ziua de azi. Dar ce a fost ieri, alaltăieri sau mai acum ani?
Se spune că din greşelile noastre învăţăm mai abitir decît din ale altora. Aşa e, cu condiţia să acceptăm că nu doar alţii au greşit faţă de noi, că a priori nu sîntem victime, ci abia după ce ne-am însuşit reflexul autovictimizării.
Sînt oameni, şi nu puţini, pe care i-am văzut depăşind astfel limita întrevăzută, locul sortit se pare nu de Dumnezeu, ci de semeni. Oameni care şi-au împlinit, fiecare în felul său, menirea, sau care caută să şi-o împlinească – fie recunoscută, fie ştiută doar de ei.
Cred că, dacă nu vom mai căuta vinovaţi cu tot dinadinsul, mereu alţii decît noi înşine, ceva se va schimba. Pentru asta e nevoie de memorie, dar şi de perspectivă. Procesele de conştiinţă, ca şi cele publice înseamnă ceva mai mult decît pedeapsă, îşi regăsesc întotdeauna legitimarea într-o funcţie reparatorie care justifică şi recunosc un drept, acela de a fi om chiar şi într-o societate ca a noastră. Pe cînd vom fi o societate echilibrată? Pe cînd vom fi un popor solidar? Asta depinde numai de noi.
Sorina SĂVULESCU este avocat.
