Pîinea surogat

A luat un castron plin de ciorbă. Din punga burduşită, rezemată de piciorul mesei, scoate o pîine, o rupe în două. Jumătatea păstrată în mînă o fărîmă bucăţi în zeama fierbinte şi apoi, aplecat peste blid, începe să mănînce. Pîine cu… ciorbă cu pîine. Încerc să-mi mut privirea şi parcă nu pot, fac ce fac şi mă întorc din nou spre el. Acum ştiu că nu mă vede, e doar flămînd. Termină pîinea. Omul se opreşte din mîncat, se ridică şi merge cu pas iute spre chioşcul de alături. Se întoarce cu încă o pîine. Iar o rupe – jumătate în ciorbă, jumătate în mînă şi o ia de la capăt, de parcă ar fi ajunat o săptămînă.

A plecat. A mai luat două pîini – l-o fi aşteptînd cineva acasă? –, a aprins o ţigară şi, liniştit, fără grabă, s-a strecurat printre oamenii din staţia de tramvai. Nu îl mai văd.

Îmi e destul. Şi simt în gură un gust amar, de pîine amară. Semn de sărăcie, pentru vremurile cînd lipsea, ori pentru acum, cînd e prea multă, prea scumpă, prea proastă.

Da, ştiu, astăzi există pîine bio, eco, multicereale, cu E-uri, seminţe, conservanţi, pîine ambalată, feliată, dietetică şi nesărată. Pîine la 1 leu şi la 10, de export şi din producţie proprie, altfel spus – opţiunea aparţine clientului. Nu mai e ca pe vremea „ailaltă“, cînd, de fapt, nu era. Sau era?

Am rămas de atunci, din copilăria mea, cu o nedumerire căreia nici acum nu i-am găsit răspuns. Oare cum se făcea că, dacă mergeai la nuntă, la pomană sau, pur şi simplu, în vizită, aveai pîine pe masă?

Şi-apoi – de ce era pîinea bună? Şi de ce mirosea atît de frumos? Poate pentru că era pîine adevărată, cu apă, drojdie şi făină, destul de urîţică, dar gustoasă. Poate pentru că devenise o grijă zilnică.

S-a schimbat ceva? N-aş şti să spun. Dar e pîine.

Şi aceeaşi mentalitate a descurcăreţului, în care o mînă spală pe alta, iar mîine mai vedem.

Ca într-o continuare firească, la nivel de discurs, lucrurile s-au complicat. Scumpirile la grîu, porumb, secară, cartofi… uh!... combustibili, reducerea TVA la pîine şi, totuşi, evaziunea fiscală, evoluţia preţurilor, parametrii tehnologici, mîna de lucru, producţia redusă, compromisă, ploaia, seceta şi iniţiativele declarat inovative – altfel lipsite de suport, invaziile de boli şi dăunători, directivele europene şi strategiile în agricultură sînt doar cîteva argumente în faţa cărora eu, micul, foarte micul consumator, mă declar neputincios. Deci e normal să cumpăr pîine la suprapreţ.

Şi să nu mă mir că plătesc o pîine întreagă la restaurant, chiar dacă am mîncat o singură felie, aşa cum, de multe ori, pe nota de plată se adaugă şi linguriţa de muştar consumat. Numai că, data viitoare, o să mă gîndesc de două ori dacă vreau ceva „bun“ sau „mult“, cu riscul de a intra în colimatorul vreunui nutriţionist înfuriat.

Sau poate ar fi mai bine să cumpăr pîine de la colţul străzii, fără bon fiscal, fără fiţe şi fasoane, să prăjesc doi cartofi şi să mă bucur că o lună pot să o ţin tot aşa, cu cîte o bere bonus, din aceiaşi bani, cît pentru o seară la cîrciumă.

Dacă stau să mă gîndesc, sînt un client cu comportament defensiv, îmi păzesc buzunarul şi, de regulă, echilibrul alimentar rămîne o chestie cu expresie grafică elaborată. M-am cam săturat.

S-ar zice că, dacă nu îmi place un anume fel de pîine, pot cumpăra de la un alt vînzător, dintr-un alt magazin, dar calitatea, adaosurile şi pîinea în sine vor fi mereu aceleaşi, cu un ambalaj uşor modificat şi etichetă cu text colorat. Mi se va spune mereu că pîinea e mai ieftină la noi decît oriunde, ca şi cum marile afaceri din panificaţie au dispărut demult şi n-au mai rămas pe piaţă decît vreo doi brutari cu zîmbet blînd.

Între timp, am învăţat să mănînc şi pîine turcească, nemţească, franţuzească, plină de aer, afînată pînă peste poate, dar eu nu ştiu de ce nu mai găsesc pîinea aia bună, pe care o rupeam în mîini cînd eram copil, făcută din făină, la brutăria din capu’ tîrgului. 

Sorina Săvulescu este avocat.