Fără pretenţii de exclusivitate

A fost odată, acum nişte ani, cam tot pe vremea asta, prin decembrie, un băieţel care i-a scris Moşului. Prima scrisoare, scris şovăielnic, dorinţe multe – presupuse cadouri – şi promisiuni de cuminţenie cît cuprinde. Plic, ştampilă, poştă… pînă aici toate bune şi frumoase. Dar Moşul i-a răspuns. Şi chestia asta l-a dat pe spate, la propriu. Un leşin în toată regula, neprevăzut în scenariul unei surprize de Crăciun care a reuşit să sperie pe toată lumea.

Povestea este adevărată, cum la fel de adevărat este că am tras o porţie bună de rîs în faţa unor părinţi nedumeriţi, altfel responsabili, care au priceput abia într-un tîrziu că odrasla era pregătită să primească daruri, dar nu dovada existenţei unui personaj minunat.

Cu sau fără brad, Moş, cadouri – credincioşi sau altminteri –, copii fiind, am trecut fiecare prin emoţia aşteptării şi speranţa în cel ce dăruieşte. E poate prima întîlnire cu „minunea“, cînd dorinţa e posibilă, nealterată, cînd se poate „să fie“.

Apoi (iarăşi) fiecare după rostul lui, din cînd în cînd, poate preţ de o clipă, încrezători sau sceptici, trăim „ceva“ dincolo de cuvinte, într-o uimire profundă, „ceva“ ce dăruieşte mai cu seamă o stare.

Ei, ce e de fapt „o minune“? – Un lucru surprinzător, straniu, miraculos! Uimitor şi admirabil! I-am întrebat pe mulţi şi toţi mi-au răspuns în felul lor, uneori meditînd, alteori exuberant, gîndindu-se la sine ori la alţii, încercînd să definească mai curînd starea decît cuvîntul pe care nici unul dintre noi nu îl căutase încă în dicţionar.

Şi miracolul? – Ceva de dincolo de realitate, o făptuire divină, sublimă şi de necuprins în cunoaştere, faţă de care am putea fi doar martori, mărturisitori.

Invocarea miracolelor apare în momente de excepţie în care omul sau colectivitatea se confruntă cu un fel de primenire substanţială, o schimbare de percepţie şi viziune asupra realităţii imediate, de trecere dincolo de limita normalităţii. Nu sîntem „pregătiţi“ sau „ştiutori“ în faţa minunii şi poate tocmai de aceea nu o putem judeca.

Credincioşi, mai credicioşi sau mai puţin de-atît, atei convinşi sau indecişi, ne declamăm apartenenţa sub semnul opţiunii consimţite în „cunoştinţă de cauză“. Între inexplicabil şi divin ne trăim viaţa, iar ea îşi face uneori mendrele, nu respectă reguli şi nu are un program fix. Acolo sînt revelaţia, miracolul, taina.

„Am supravieţuit unui accident teribil.“ „Am reuşit să am un copil, deşi nu mai speram.“ „Lucrurile şi-au revenit de la sine cînd credeam că totul e pierdut.“ „De atunci m-am liniştit.“ „M-a auzit Dumnezeu şi mi-a văzut suferinţa.“ „Am avut o intuiţie extraordinară.“ Cine-i personajul în toate crîmpeiele astea de poveste? Oricine, pot fi eu sau altcineva, pentru că nu ştiu cum, dar în firea lucrurilor, schimbătoare aşijderea nouă, se petrece viaţa în care fiecare am intrat nu se ştie de ce, şi din care vom ieşi nu se ştie cînd.

Mă îndoiesc că există destine liniare şi nu cred că prin naştere sîntem aleşi sau proscrişi. Aşa cum nu cred în desăvîrşirea bunului creştin şi sărbătorile legale. Nu cred în uşi închise şi secrete bine păstrate. Pentru că… se întîmplă minuni! Atîta doar, să le vedem aşa cum sînt. Aproape. Fără explicaţii, justificări ori pretenţii de exclusivitate.

Pentru că… sînt zile frumoase, oameni dragi, pentru că de Crăciun merg acasă, pentru că în singurătate pot să stau uneori cu mine, să-mi fie dor, să ies pe stradă să-l văd pe unul şi altul. Să beau o cafea tare şi să primesc veşti de departe, pentru că ieri a fost cum a fost, dar azi va fi altfel.

Tot atîtea motive de a spune „e minunat“. Şi mai sînt multe, atît de multe lucruri, chipuri şi stări, ce se aşteaptă descoperite, admirate şi puse de-o parte, acolo în suflet.

Şi de aceea spun eu că mă simt un om dăruit. 

Sorina Săvulescu este avocat.