Un bilet dus-întors

Publicat în Dilema Veche nr. 343 din 9 - 15 septembrie 2010
Un bilet dus întors jpeg

Mai toate cunoştinţele, vecinii, rudele şi prietenii mei îşi trimit copiii la ţară. Mai cu seamă în vacanţele de vară. Dacă prind cîteva zile de concediu, şi dacă nu vor fi fiind deja prea obosiţi, îi recuperează două-trei zile (în varianta „ofertă promoţională de weekend“) sau poate o săptămînă, în care interval îşi vor fi ales o destinaţie „turistică“ pe la noi sau pe-afară. Depinde de buzunar. Şi oricum, în caz că nu se întîmplă, copilului îi face bine la aer curat… Apoi, pînă spre toamnă, aceiaşi părinţi îşi vizitează din cînd în cînd odraslele, şi se întorc de fiecare dată acasă cu vreo cîteva sarsanale îndesate cu „de-ale gurii“ – brînză, cartofi, roşii şi castraveţi, legături de ceapă şi oareşce ouă puse de-o parte de „ăi bătrîni“. Altfel spus, în vreo săptămînă – zece zile de-acum încolo se va consuma momentul reînregimentării în programul de şcoală, grădiniţă, cursul de engleză şi mai ştiu eu ce alt program specializat… 

„La ţară“ înseamnă de fapt mai tot. Satul ori orăşelul din care copilul a plecat la şcoală nu mai prezintă cine ştie ce interes. Şi povestea se perpetuează de ani buni, pentru că mai toţi vom fi plecat pe la studii, servicii sau, pur şi simplu, ne-am încercat norocul în oraşe mai mari şi „ne-am stabilit“ acolo, într-un apartament, cameră, locuinţă improvizată. Timpurile nu sînt tocmai roze şi, în consecinţă, omul de condiţie medie îşi prinde urechile în chirii şi alte cheltuieli administrative, îşi cumpără haine second-hand, mîncarea vine de cîteva ori pe lună de acasă şi în cîţiva ani se produce marea „emancipare“. Măritiş, copii, un serviciu cu salariu bunicel ori nu prea… se schimbă motivaţia realizării pe ideea de sacrificiu pentru ai noştri copii, care oricum nu ne-au cerut nimic. Şi care deprind încet, dar sigur, doar gustul plictiselii şi exerciţiul detoxifierii la ţară, după modelul părinţilor lor. 

Şi eu vin dintr-o pseudo-la ţară sau pseudo-la oraş, de unde am plecat neavînd de lucru, după ce vreo cîţiva ani m-am plimbat cu o diplomă în buzunar. Şi aşa cum la acea vreme mi-a fost judecat eşecul neintegrării în muncă, acum aud povestea unei reuşite personale în care nu mă recunosc. De ce? Pentru că nu mai sînt acolo zi de zi. Pentru că venind şi plecînd mereu, se spune că mă voi fi aşezat într-un loc mai bun... Cam aşa mi s-a întîmplat şi cred că bunica mea, dacă ar mai trăi, mi-ar spune, după cîte nu le-am răzbit, „fato, ai plecat după cai verzi pe pereţi!“. 

Horezu, pentru că asta înseamnă pentru mine „acasă“, e un orăşel de munte despre care mulţi vor fi auzit… ceramică şi mînăstiri, destinaţie turistică, într-un cuvînt, un loc dăruit. În care cei plecaţi – mă număr printre ei – au început să revină, iniţial sub pretextul „casei de la ţară“, apoi intrigaţi de deschiderea nebănuită pe care aşezarea, vechiul tîrg al olarilor, a dobîndit-o prin recunoaşterea unor valori – natură, meşteşug, artă.

Ceramica de Horezu este apreciată. Îmbucurător, meşteşugul se păstrează, meşterii au şi astăzi mult de lucru. Şi, spre deosebire de înaintaşii lor, au în faţă o lume deschisă. Se organizează periodic tîrguri, expoziţii, prezentări. La intrarea în Horezu, în magazinele aflate de o parte şi de alta a străzii, ceramiştii expun o marfă variată, e drept orientată mai mult spre funcţia decorativă a vaselor – suvenir. De obicei, clienţii sînt turişti. Privesc, întreabă, unii cumpără rapid, parcă în grabă, alţii se învîrt printre străchini, le studiază îndelung şi se interesează despre procesul de fabricaţie, semnificaţii şi utilităţi. Şi mulţi pleacă achiziţionînd, în cele din urmă, cîteva obiecte sau poate doar o scrumieră – dar cu aceeaşi mulţumire că vor fi găsit ceva să le placă… 

Uneori, în magazine intră cunoscători. Mai rezervaţi cu achiziţiile, mai zgîrciţi în aprecieri, dar împătimiţi ai ceramicii… Am avut norocul să întîlnesc un astfel de om, care mi-a dat să înţeleg că lutul nu se poate lăsa convertit în frumuseţe convenţională. Şi, de atunci, am început să privesc cu mai multă atenţie migala ascunsă în vasul frumos smălţuit. Sînt cîţiva ani buni însă de cînd – la început mai dosnic, apoi mai la vedere – au apărut şi alte exponate – pitici, morişti şi berze, pămătufuri şi recipiente stranii, zdrobite parcă între degete… de fapt, ceva de genul ultimului chiar am primit cadou. 

Şi nu înţeleg un lucru. De ce acolo? De ce între atîtea lucruri frumoase? Avem deja prea multe tarabe, bîlciuri şi tejghele. Ar fi păcat. Sau, altfel spus, avem meşteri olari care, indiferent de generaţia căreia îi aparţin, au în comun talentul, dar şi responsabilitatea transmiterii meşteşugului lor celor învredniciţi. 

Astfel, noi ceilalţi, privitori, vom continua să ne bucurăm că pe mesele şi în casele noastre mai există o farfurie, un ulcior şi poate o cană de vin. Toate, din pămînt de oale, cum spuneau bătrînii.

Sorina Săvulescu este avocat.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
EXCLUSIV Bruce Lincoln, profesor, discipol și fost student al lui Mircea Eliade: „Admirația lui pentru mișcarea legionară m-a tulburat mult“
Articole și documente din perioada anilor ’30, în care filosoful român Mircea Eliade își declara simpatia față de Garda de Fier, au ajuns în posesia discipolului său, Bruce Lincoln, astăzi un emerit profesor american.
image
Dependența de ecrane a copiilor, vindecată în doar două săptămâni. Ce ar trebui să facă părinții. Soluția specialiștilor danezi
3 ore pe săptămână în fața ecranelor și nu mai mult! De atât au nevoie copiii pentru a se dezvolta sănătos din punct de vedere psihic și emoțional. Aceasta este concluzia unui studiu efectuat de specialiștii unei universități de prestigiu din Danemarca.
image
Care sunt cele mai bune companii aeriene din lume în 2024. Care au cele mai puține anulări și întârzieri
Blocajul informatic de vineri ne-a determinat să căutăm care sunt cele mai sigure companii aeriene din lume, premiate pentru cele mai puține anulări și întârzieri.

HIstoria.ro

image
Ziua în care veteranii de o vârstă cu secolul s-au întors pe plajele Normandiei
Acum 80 de ani, soldații care au debarcat pe plajele Normandiei, în dimineața de 6 iunie, au pășit în infern, întâmpinați de obstacole diabolice, mine, sârmă ghimpată, cazemate și bunkere, mitraliere secerându-i încă din apă și un inamic fortificat hotărât să îi arunce înapoi.
image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.