Un bilet dus-întors

Mai toate cunoştinţele, vecinii, rudele şi prietenii mei îşi trimit copiii la ţară. Mai cu seamă în vacanţele de vară. Dacă prind cîteva zile de concediu, şi dacă nu vor fi fiind deja prea obosiţi, îi recuperează două-trei zile (în varianta „ofertă promoţională de weekend“) sau poate o săptămînă, în care interval îşi vor fi ales o destinaţie „turistică“ pe la noi sau pe-afară. Depinde de buzunar. Şi oricum, în caz că nu se întîmplă, copilului îi face bine la aer curat… Apoi, pînă spre toamnă, aceiaşi părinţi îşi vizitează din cînd în cînd odraslele, şi se întorc de fiecare dată acasă cu vreo cîteva sarsanale îndesate cu „de-ale gurii“ – brînză, cartofi, roşii şi castraveţi, legături de ceapă şi oareşce ouă puse de-o parte de „ăi bătrîni“. Altfel spus, în vreo săptămînă – zece zile de-acum încolo se va consuma momentul reînregimentării în programul de şcoală, grădiniţă, cursul de engleză şi mai ştiu eu ce alt program specializat… 

„La ţară“ înseamnă de fapt mai tot. Satul ori orăşelul din care copilul a plecat la şcoală nu mai prezintă cine ştie ce interes. Şi povestea se perpetuează de ani buni, pentru că mai toţi vom fi plecat pe la studii, servicii sau, pur şi simplu, ne-am încercat norocul în oraşe mai mari şi „ne-am stabilit“ acolo, într-un apartament, cameră, locuinţă improvizată. Timpurile nu sînt tocmai roze şi, în consecinţă, omul de condiţie medie îşi prinde urechile în chirii şi alte cheltuieli administrative, îşi cumpără haine second-hand, mîncarea vine de cîteva ori pe lună de acasă şi în cîţiva ani se produce marea „emancipare“. Măritiş, copii, un serviciu cu salariu bunicel ori nu prea… se schimbă motivaţia realizării pe ideea de sacrificiu pentru ai noştri copii, care oricum nu ne-au cerut nimic. Şi care deprind încet, dar sigur, doar gustul plictiselii şi exerciţiul detoxifierii la ţară, după modelul părinţilor lor. 

Şi eu vin dintr-o pseudo-la ţară sau pseudo-la oraş, de unde am plecat neavînd de lucru, după ce vreo cîţiva ani m-am plimbat cu o diplomă în buzunar. Şi aşa cum la acea vreme mi-a fost judecat eşecul neintegrării în muncă, acum aud povestea unei reuşite personale în care nu mă recunosc. De ce? Pentru că nu mai sînt acolo zi de zi. Pentru că venind şi plecînd mereu, se spune că mă voi fi aşezat într-un loc mai bun... Cam aşa mi s-a întîmplat şi cred că bunica mea, dacă ar mai trăi, mi-ar spune, după cîte nu le-am răzbit, „fato, ai plecat după cai verzi pe pereţi!“. 

Horezu, pentru că asta înseamnă pentru mine „acasă“, e un orăşel de munte despre care mulţi vor fi auzit… ceramică şi mînăstiri, destinaţie turistică, într-un cuvînt, un loc dăruit. În care cei plecaţi – mă număr printre ei – au început să revină, iniţial sub pretextul „casei de la ţară“, apoi intrigaţi de deschiderea nebănuită pe care aşezarea, vechiul tîrg al olarilor, a dobîndit-o prin recunoaşterea unor valori – natură, meşteşug, artă.

Ceramica de Horezu este apreciată. Îmbucurător, meşteşugul se păstrează, meşterii au şi astăzi mult de lucru. Şi, spre deosebire de înaintaşii lor, au în faţă o lume deschisă. Se organizează periodic tîrguri, expoziţii, prezentări. La intrarea în Horezu, în magazinele aflate de o parte şi de alta a străzii, ceramiştii expun o marfă variată, e drept orientată mai mult spre funcţia decorativă a vaselor – suvenir. De obicei, clienţii sînt turişti. Privesc, întreabă, unii cumpără rapid, parcă în grabă, alţii se învîrt printre străchini, le studiază îndelung şi se interesează despre procesul de fabricaţie, semnificaţii şi utilităţi. Şi mulţi pleacă achiziţionînd, în cele din urmă, cîteva obiecte sau poate doar o scrumieră – dar cu aceeaşi mulţumire că vor fi găsit ceva să le placă… 

Uneori, în magazine intră cunoscători. Mai rezervaţi cu achiziţiile, mai zgîrciţi în aprecieri, dar împătimiţi ai ceramicii… Am avut norocul să întîlnesc un astfel de om, care mi-a dat să înţeleg că lutul nu se poate lăsa convertit în frumuseţe convenţională. Şi, de atunci, am început să privesc cu mai multă atenţie migala ascunsă în vasul frumos smălţuit. Sînt cîţiva ani buni însă de cînd – la început mai dosnic, apoi mai la vedere – au apărut şi alte exponate – pitici, morişti şi berze, pămătufuri şi recipiente stranii, zdrobite parcă între degete… de fapt, ceva de genul ultimului chiar am primit cadou. 

Şi nu înţeleg un lucru. De ce acolo? De ce între atîtea lucruri frumoase? Avem deja prea multe tarabe, bîlciuri şi tejghele. Ar fi păcat. Sau, altfel spus, avem meşteri olari care, indiferent de generaţia căreia îi aparţin, au în comun talentul, dar şi responsabilitatea transmiterii meşteşugului lor celor învredniciţi. 

Astfel, noi ceilalţi, privitori, vom continua să ne bucurăm că pe mesele şi în casele noastre mai există o farfurie, un ulcior şi poate o cană de vin. Toate, din pămînt de oale, cum spuneau bătrînii.

Sorina Săvulescu este avocat.