Aşa e în viaţă

Vineri – bagaje, mare. Duminică – retur. Dar pînă atunci mai am o zi şi două nopţi... zis şi făcut. Am dat vreo cîteva telefoane, am mers singură, dar nu-i nimic, îmi regăsesc amicii pe care îi văd cam o dată pe an, la mare şi, uneori întîmplător, în Bucureşti. Îmi place obiceiul ăsta, de fiecare dată ne epuizăm noutăţile de peste an, în cîteva minute, ca pe un accesoriu puţin important, chiar dacă unul-altul şi-a schimbat serviciul, a terminat şcolile ori s-a pricopsit cu o „relaţie“ în extrasezon. E loc pentru toată lumea. Berea se bea la mai multe mîini şi-n jurul mesei se strîng din ce în ce mai mulţi. Se vine, se pleacă, de la trei mese mai încolo se aude o voce cunoscută... „Ia uite, măi, ai venit şi tu! Cît stai?“

Şi timpul trece, în cîteva ore am uitat de toate cele. Aici sînt doar „aia mică“, mai tînără cu nişte ani decît ceilalţi.

Oricum, în noaptea asta nu se doarme. Mai arunc din cînd în cînd o privire spre mare, e la doi paşi, dar nu o aud. De fapt, nu prea aud nimic clar, e mult zgomot, mult fum, muzica se sparge în boxe şi abia undeva spre dimineaţă lucrurile se mai calmează.

Habar nu am de unde a apărut ea. S-a aşezat lîngă noi, pe bancă. 35-40 de ani, blondă, frumoasă, înaltă. Oarecum elegantă.

– Beau o bere cu voi. Şi nu m-aş supăra dacă mi-aţi da o ţigară. Nu ştiu ce naiba, nu pot să dorm, sînt varză.

Cineva îi spune pe nume, înţeleg că se cunosc, dar ceva nu merge, nu mai zice nimeni mai nimic şi simt că tot cheful s-a dus.

– L-aţi văzut pe-al meu? Prietenul... Bun, se pare că deranjez, hai pa...

Se uită spre mine sau mai curînd prin mine.

– Şi tu, la ce te uiţi, n-ai priceput nimic, nu? Mai ai de crescut...

Pleacă, sticla îi atîrnă de mînă, se duce spre mare şi se aşază pe nisip, cu berea lîngă ea.

– Doamne, ce are? întreb.

– E o femeie de nota 10, şi-a bătut iar tîmpitul ăla joc de ea... Nu ştiu de ce-l iubeşte, mereu aceeaşi poveste: vine, pleacă, o seacă de ani de zile, nici măcar copilul n-a schimbat nimic. Şi ea se complace în starea asta, i-a intrat în cap că îl iubeşte şi gata! Dacă se întoarce e bine, e al ei, chit că între timp omul nu se plictiseşte deloc... Asta e... Am fost prieten cu amîndoi şi nu pot să mă bag, e delicat.

Plecăm care pe unde s-a cazat. Încă o zi de vacanţă împreună, apoi acasă; după încă un an, o vară la mare şi tot aşa. Pînă cînd am început să ne vedem din ce în ce mai rar.

Acum trei-patru ani, l-am întîlnit pe stradă pe amicul meu, cel cu istoria femeii de la mare. „Femeia de la mare“ devenise, între timp, un personaj pentru mine şi uneori îmi aminteam de ea.

– N-ai uitat-o? Cum să fie, cred că e bine, nu mai e în ţară. Vine uneori cu copiii pe acasă.

– Copiii?

– Păi da, are doi acum, de fapt, trei. S-a căsătorit cu un tip de treabă, are şi el un copil cu prima, ea – la fel, şi mai au unul împreună. Ăştia chiar că s-au găsit. Li s-au ciondănit copiii în parc, aşa s-au cunoscut, încercînd să-i despartă. El – divorţat, ea – aproximativ părăsită, fiecare cu cîte un prunc de mînă. Pe urmă, ştii cum e, lucrurile se leagă şi oamenii ăştia chiar seamănă, la propriu şi la figurat, au multe în comun.

– Şi celălalt?

– Ca el, nu-i băiat rău, a trecut peste toată povestea, şi-a luat bagajele cam greu, nu se aştepta să fie dat afară. El zice că o iubea... Mă rog, nu e singur, nu e cu cineva, e un tip uns cu toate alifiile, face afaceri, e o „partidă“ bună în continuare. Depinde cine, ce vrea.

Continuăm să vorbim, dar nu mai am nimic de întrebat, e bine că s-a terminat aşa.

De fapt, nu o cunosc, nu ştiu nici măcar cum o cheamă, aş putea trece pe lîngă ea fără să bag de seamă. Şi nici nu ştiu dacă era într-adevar frumoasă, aşa cum am văzut-o eu, tristă, cu privirea pierdută şi inima goală, obosită, tot aşteptînd. Dar – cum spunea amicul meu – se poate să fie, totuşi, o femeie mai altfel, îndrăgostită de două ori, de doi oameni, într-o singură viaţă.

Sorina Săvulescu este avocat.

Foto Irina Dumitrașcu