Palatul şi parcul de la Macea, Arad
Istoria modernă a Banatului începe odată cu Pacea de la Passarowitz (1718), cea care consfinţeşte stăpînirea Habsburgilor asupra acestui teritoriu.
Satul Macea, aflat în apropiere de Arad, este unul dintre numeroasele exemple ce ilustrează acest fapt. Chiar dacă are o istorie mai veche, care începe cu secolul al XIV-lea, Macea devine localitate de reşedinţă a familiei de origine sîrbă Csernovics. Mihai Csernovics face parte dintre conducătorii de oşti care contribuiseră la succesul luptelor de eliberare a Banatului de sub stăpînirea otomană, fapt pentru care este înnobilat. În 1724, el cumpără o mare suprafaţă de teren la Macea, pe care pune să i se ridice o reşedinţă. Clădirea ridicată atunci, de factură barocă, constituie corpul principal al palatului pe care îl vedem astăzi. Deşi reşedinţa a devenit cunoscută în epocă pentru palat şi grădina care îl înconjura, nu avem date despre momentul cînd aceasta din urmă a fost trasată şi plantată. Singurele dovezi ale creării ei simultan cu palatul sînt cîţiva arbori a căror vîrstă este de aproximativ 300 de ani.
Reşedinţa rămîne în posesia familiei pînă în anul 1862, cînd, în împrejurări neclare, Petru Csernovics, strănepot al lui Mihai, pierde moşia. Cel care o cumpără – sau o cîştigă la jocul de cărţi (?) – este nimeni altul decît contele György Károlyi (1802-1877), unul dintre personajele de mare prestigiu al aristocraţiei maghiare. Este în general menţionat ca unul dintre cei care au contribuit la fondarea Academiei Ungare de Ştiinţe şi la construirea sediului acesteia (1862-1865), dar şi pentru numeroase construcţii pe care le finanţează sau le ridică la Budapesta şi în alte locuri ale Imperiului. N-ar trebui, deci, să ne mirăm că, singur sau împreună cu nepotul său, Gyula Károlyi – viitor prim-ministru al Ungariei –, el amplifică reşedinţa de la Macea; şi nici faptul că acesta din urmă va continua – după moartea bunicului său – în acelaşi spirit, cele începute.
Astfel, pînă în 1886 este construită o nouă aripă a palatului şi un turn, ambele de factură eclectică. Deasupra construcţiei baroce se adaugă – conform cu moda epocii – o „terasă japoneză“. În întreaga reşedinţă se instalează un sistem de încălzire centrală, cu tuburi metalice înglobate în pereţi.
Totul este completat cu amenajarea spaţiilor verzi din jurul palatului, precum şi a parcului. Joseph Prochaska, unul dintre cei mai cunoscuţi grădinari ai timpului, este chemat să conceapă noua geometrie a acestor spaţii verzi destinate recreerii. Specii de plante rare aclimatizate, alei, pavilioane, bănci, statui, terenuri de sport, o fîntînă arteziană, podeţe, ochiuri de apă – toate fac parte din farmecul indescriptibil al parcului. Fotograful Ödön Ruhm, şi el celebru, este invitat să viziteze domeniul şi să-l imortalizeze în imagini.
Din 1920, Gyula Károlyi se mută la Budapesta iar reşedinţa de la Macea începe să fie neglijată. În 1948, domeniul este expropriat, iar palatul – folosit ca orfelinat, azil etc. În lipsa oricărei îngrijiri, vegetaţia parcului se dezvoltă haotic, exemplarele şi speciile exotice sînt afectate. De-abia în 1968, întreaga suprafaţă este declarată parc dendrologic şi încep să fie luate măsuri de protecţie. Procesul de distrugere continuă şi după 1990, cînd parcul şi palatul par a fi ale nimănui şi sînt vandalizate.
Iniţiativa de a instala aici, în 1991, o secţie a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş“ din Arad a fost salvatoare, dar nu suficientă. O restaurare a palatului şi o amenajare a sa pentru noile funcţiuni, precum şi o restaurare a parcului – ambele făcute de specialişti ai domeniului – par a fi imperios necesare.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: M. Spiridon
