Anca BRĂTULEANU

Dacă ar fi să numărăm obiectele de arhitectură şi monumentele remarcabile produse în anii de după 1990, probabil că nu am reuşi să adunăm foarte multe. Printre ele, destule sînt necunoscute sau puţin cunoscute, cum ar fi monumentul „Calvarul Aiudului“.

Acum aproape trei ani, cînd am început să scriu în această rubrică a Dilemei vechi, mi-am propus ca, legat de anumite monumente „de provincie“, să amintesc şi numele celor care au avut sau au contribuţii în domeniul patrimoniului românesc.

Spuneţi, vă rog, dacă imaginea alăturată vă sugerează intrarea într-o mănăstire? Şi, încă, una dintre cele mai importante şi vechi mănăstiri româneşti, declarată monument istoric de categoria A, adică „de interes naţional“, conform legii în vigoare.

Am învăţat, de-a lungul timpului, să apreciez micile muzee aflate în diverse localităţi din ţară. Fie că sînt muzee de artă, de istorie, case memoriale, mici sau mai mari colecţii adunate şi expuse pe lîngă o biserică sau mănăstire....

„Amplasat pe locul unei aşezări romane, pe drumul care leagă şi azi Braşovul de Moldova, prin trecătoarea Oituz, Tîrgu Secuiesc a păstrat pînă azi, în zona lui centrală, o structură specifică, intrigînd pe mulţi cercetători."

Una dintre mănăstirile moldoveneşti mai puţin cunoscute, din seria celor avînd biserici cu pictură exterioară, este mănăstirea Râşca. Poate pentru că se află în afara traseelor obişnuite ale vizitatorilor Moldovei: pentru a ajunge la Râşca trebuie ca, din drumul care leagă Romanul de Fălticeni, la cîţiva kilometri înainte de acesta, să urmăm un drum lateral, spre est.

Trebuie remarcat, înainte de toate, că iniţiativa lui Petru Cercel nu constă doar în zidirea unor obiecte de arhitectură. Ca şi mutarea capitalei de la Bucureşti la Tîrgovişte, acţiunile pe care le iniţiază în domeniul edificării par a se înscrie într-un plan mai vast, bine chibzuit, care ţinteşte spre revitalizarea întregii localităţi.

Acesta este titlul unui capitol din cartea lui Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, apărută la Veneţia în 1586. Cartea lui Guazzo este un tratat, specific pentru peninsula italică în secolul al XVI-lea. Petru Cercel a fost ales de către autor pentru a ilustra un „model“ de principe al epocii.

Acum mai bine de 20 de ani, descopeream la Filiaşi, în cimitirul oraşului, un mausoleu impozant, cu o arhitectură neobişnuită. Nu am reuşit să aflăm mai nimic de la localnici sau nu i-am găsit pe cei care ştiau ceva despre acest monument funerar.

Cînd sînt întrebată cum arată arcele piezişe moldoveneşti, cele care fac parte din repertoriul bisericilor de dincolo de Milcov, îi trimit pe cei interesaţi la Tîrgovişte. Pare ciudat, dar aşa este, biserica moldovenească cea mai apropiată de Bucureşti se află în vechea capitală a Ţării Româneşti.

Pe vremea cînd lucram la transpunerea pe suport digital a clişeelor pe sticlă provenite din Colecţia „Alexandru Tzigara-Samurcaş“, am descoperit cîteva diapozitive reprezentînd imagini ale legendei Meşterului Manole.

Satul Macea, aflat în apropiere de Arad, este unul dintre numeroasele exemple ce ilustrează acest fapt. Chiar dacă are o istorie mai veche, care începe cu secolul al XIV-lea, Macea devine localitate de reşedinţă a familiei de origine sîrbă Csernovics.

Judeţul Dîmboviţa este unul dintre cele mai bogate în monumente istorice de mare valoare. Şi nu pentru că, de-a lungul veacurilor, dîmboviţenii ar fi fost „mai artişti“ decît alţii. De fapt, de-a lungul istoriei româneşti, întreaga zonă colinară a fost cea de predilecţie aleasă pentru întemeierea şi dezvoltarea de aşezări.

Un înalt turn de poartă, cu clopotniţă, avînd în dreapta un corp de clădire încununat cu un foişor, în stînga un volum masiv, cu trei niveluri şi cu ferestre mai numeroase în partea superioară. Asta este prima imagine pe care o ai cînd ajungi la Mănăstirea Govora.

Din DEX – vilegiatură: interval de timp, vacanţă petrecută la ţară sau într-o staţiune balneoclimatică. Noţiunea este folosită în epoca modernă, dar cadrul arhitectural pe care îl presupune este prezent în Ţara Românească încă de la sfîrşitul secolului al XVII-lea: este vorba de locurile de „preumblare şi odihnă“ ale voievodului Constantin Brâncoveanu.

Am amintit în precedentul articol de numele lui Victor Déznai. Profesor de limba franceză la Liceul real (german) şi apoi la cel evreiesc din Timişoara, doctor în Litere şi Filozofie al Universităţii pariziene Sorbona, el este un „diletant cultivat“, interesat de progresul vieţii urbane, de importanţa oraşului în evoluţia societăţii şi a individului.

În jur de 1910 se tipăreşte la Timişoara o carte poştală care suprapune peisajului urban existent un număr impresionant de „maşini ale viitorului“. Imaginea e neaşteptată, mai ales cînd nu ştii – cum nu ştiam nici eu pînă de curînd – că astfel de cărţi poştale încep să fie tipărite în Europa după 1900.

„Vrei ca petrecerea ta să fie specială? Efectele speciale fac diferenţa. Îţi oferim: lumini ambientale şi efecte speciale cu gheaţă carbonică, pentru nuntă la Castelul Teleki Satulung. Dansează pe nori cu noul efect «fum greu»; transformă băuturile în «poţiuni magice»; efecte cu baloane de săpun.

Mi-am pus adeseori întrebarea de mai sus. Pe de o parte, pentru că toţi ceilalţi fii ai marelui postelnic Constantin Cantacuzino par să-şi fi construit fiecare cîte o reşedinţă pe moşiile pe care le deţineau în Ţara Românească, iar cronicile şi bibliografia de specialitate nu vorbesc despre asemenea edificii aparţinînd lui Mihai Cantacuzino.

Apărută la Timişoara acum patru ani, cartea lui Teodor Octavian Gheorghiu, Locuirea tradiţională rurală din zona Banat-Crişana, este una dintre lucrările care completează strălucit bibliografia de arhitectură şi urbanism a ultimilor 20 de ani.

S-a scris mult despre biserica mănăstirii din Curtea de Argeş, ca şi despre Neagoe Basarab, voievodul (1512-1521) care a comandat-o şi care a adus meşteri din Constantinopol sau Edirne pentru a o realiza, pe Dobromir din Tîrgovişte pentru a o zugrăvi şi pe mai marii Bisericii ortodoxe pentru a o consacra (1517).

Pe o colină care domină drumul E 85 între Rîmnicu Sărat şi Focşani, se află – înconjurat de buruieni – monumentul ecvestru al lui A.V. Suvorov. Cum ştim cu toţii, acesta este un general rus. Istoria pe care am învăţat-o la şcoală nu cred că îl menţiona.

Da, la Focşani sau în alte oraşe, printre blocurile ridicate în anii ’70-’80 ai secolului trecut, se mai poate vedea o arhitectură care a rezistat „sistematizării“ brutale a epocii de aur. Păstrarea acestor edificii se datorează adeseori intervenţiei unor arhitecţi şi urbanişti care, la vremea respectivă, au ştiut să le ascundă.

„Trecutul satului Broşteni, Ialomiţa, este legat de numele lui Evanghelie Zappa. Grec de origine, născut în anul 1800 în Labovu din Epirul de Nord, a avut mai multe îndeletniciri în tinereţe, consemnîndu-se îndeosebi participarea sa, între 1821-1829, la luptele pentru independenţa Greciei."

Radu Rosetti (1853-1926), fiul lui Răducanu Rosetti şi al Aglaei nu este un scriitor foarte cunoscut. Şi totuşi, una dintre cărţile „descoperite“ cînd mi-am început cercetarea asupra reşedinţelor boiereşti a fost cea a lui Radu Rosetti, Scrieri, apărută în 1980 sub îngrijirea Cătălinei Poleacov şi a lui Mircea Anghelescu.

Povestea căii ferate este una neaşteptat de veche. Ea începe înainte de 1870, cînd autorităţile aflate de o parte şi de alta a Carpaţilor – Statul român şi Imperiul austro-ungar – îşi pun problema unei legături peste munte, în scopul valorificării resurselor din zona Petroşani.

Alexandru Bellu este unul dintre cei care par a fi ajuns la convingerea că, în această epocă – de modernitate şi modernizare a vieţii, de adoptare a modelelor occidentale – revenirea la formele arhitecturii tradiţionale este nu numai posibilă, ci şi necesară, ca act determinant în manifestarea identităţii naţionale.

Contextul care a dat naştere „stilului neo-româneasc“ la finele veacului al XIX-lea este îndeobşte cunoscut. Ceea ce numim „trezirea conştiinţei naţionale a românilor“ a condus la nevoia de definire a noţiunii de specific naţional. Arhitectura va fi unul dintre domeniile predilecte de desfăşurare ale acestei orientări.

În 1910, timp de aproape două luni, Virgil Drăghiceanu a condus săpătura arheologică de la Măgureni, Prahova. Este, probabil, cea mai senzaţională operaţie de (re)descoperire a unei reşedinţe boiereşti din secolul al XVII-lea.

La scurtă vreme după ce am scris articolul despre castelul din Măneşti, am primit un telefon de la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Prahova. Citiseră articolul şi descoperiseră că, iată, un monument aflat în administrarea lor scăpase de sub controlul pe care instituţia îl practică cu seriozitate.

„Stufişuri cresc şi înconjoară vechiul edificiu lăsat în părăsire... totuşi, o fetiţă care se juca foarte des în parcul părăsit şi se apropia cu sfială de palatul fermecat visa atuncea, aşa cum se visează numai la vîrsta aceea, ca să libereze vechiul lăcaş de vraja rea care făcea din el aproape o ruină.

Chivotul mediatic. Noțiunea de chivot mediatic adună laolaltă un arhetip și o procedură. Arhetipul chivotului are două ipostaze: de receptacol și de obiect păstrător al Sfintelor Taine. Receptacolul media al chivotului păstrează iconografia unui patrimoniu atipic selectat pe baza unei proceduri mediatice.

Revenind la casele prinţului Charles şi la afirmaţiile din media referitoare la ele, cred că trebuie să-mi explic poziţia exprimată în articolul anterior. Scriam acolo că nu înţeleg setul de valori la care se referă cei care îşi fac cunoscute opiniile şi uimirile în raport cu alegerile „locative“ ale prinţului.

Da, HRH The Prince of Wales, prinţul Charles, cum i se spune în România, a revenit şi – fiindcă este un subiect de rating – televiziunile anunţă acest fapt. Iar pentru internauţi sînt fotografii sau mici filmuleţe care îl arată pe moştenitorul tronului Marii Britanii „cu 15 minute în urmă“, „cu 90 de minute în urmă“, acum mai multe ore, cu 30 de zile în urmă.

Cîţiva dintre tinerii de diverse specialităţi – cu precădere arhitecţi şi ingineri – care urmează studiile postuniversitare de restaurare la Universitatea „Ion Mincu“, s-au decis să facă excursii de studii în zone relativ apropiate de Bucureşti, cu precădere în judeţul Prahova.

S-ar putea crede că îmi fac reclamă. Şi nu ar fi cu totul fals. Fiindcă sînt mulţumită de rezultatele efortului depus începînd de acum patru ani. Am început o campanie de publicare pe site-ul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ a arhivelor care sînt în custodia Departamentului de Istoria & Teoria Arhitecturii şi Conservarea Patrimoniului.

Învăţasem de la profesorul nostru, Gheorghe Sebestyén, că Renaşterea s-a manifestat în oraşele transilvane, şi datorită unor tehnici, tehnologii noi, care au permis utilarea locuinţelor cu obiecte pentru obţinerea unui trai mai comod, mai confortabil, am spune azi.

Încă de la începuturile anilor ’90, cînd au început lucrările de restaurare la mănăstirea Dintr-un Lemn, am fost fascinată de portretul Maicii Platonida. Aflat în muzeul mînăstirii, portretul în ulei era ceva atipic pentru cultura românească a timpului, adică a perioadei cuprinse între 1808 şi 1855 în care Maica Platonida a fost stareţă a mănăstirii.

Subiectul acestui articol mi-a fost sugerat de două cărţi. Prima este cea a lui Edmond About, De Pontoise à Stamboul, apărută la Hachette, Paris, în 1884. Scriitorul francez face parte din grupul de personalităţi invitate să inaugureze Orient Expres-ul în octombrie 1883.

Zidită probabil în 1830 „cu ajutorul şi cheltuiala lui popa Niţu Vladimirescu, popa Nică şi popa Şerban şi cetaşii lor“ – aşa cum indică pisania – şi pictată în 1841, biserica din Mierea-Ghioroiu este una dintre cele mai interesante biserici de sat din Oltenia.

Poate părea ciudat ca un abator să figureze în Lista Monumentelor Istorice. Şi totuşi, începînd cu jumătatea secolului al XIX-lea, timp de aproape o sută de ani, abatorul modern este una dintre clădirile urbane reprezentative.

La mănăstirea Caşin am ajuns fiindcă voiam foarte mult. Deşi prezentă în manuale ca fiind o replică voită la biserica mănăstirii Golia din Iaşi, biserica de la Caşin nu a figurat printre multele biserici moldovene restaurate pînă în 1977, anul desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice şi a activităţii sale.

Cum le-a fost lor, colegilor noştri şi studenţilor lor de la Universitatea Chieti-Pescara, cei cu care lucrăm în colaborare, drumul de la Pescara la Bucureşti, nu ştiu. Ştiu însă că de la Bucureşti la Potlogi nu le-a fost uşor; dar nici nouă.

Văzută la întoarcerea dintr-o călătorie pe drumul ce lega tradiţional Lvovul polonez – actualmente Lviv, în Ucraina – de Moldova, întreaga arhitectură a mănăstirii Slatina şi „curiozităţile“ ei, cum ar spune ghidurile franţuzeşti, capătă adevărata lor semnificaţie.

Scrisoarea din care am citat, scrisă în limba germană şi datată 1.08.1938, trimisă Editurii Allert de Lange din Amsterdam, este semnată de unul dintre cei mai remarcabili urbanişti din România interbelică. Otto Bodascher este cu toate acestea un necunoscut pentru mulţi profesionişti, ca şi pentru cei care sînt locuitori ai Timişoarei.

Dobolii de Jos este un sat din comuna Ilieni, judeţul Covasna. Puţin izolată de sat, pe o colină, se află reşedinţa familiei Hollaky, înscrisă în Lista Monumentelor Istorice cu indicativele: CV-II-m-A-13208, sec. XVII – înc. sec. XIX, inscripţii pe frontoane din 1718 şi 1806.

Atunci cînd vreau să scriu despre un ansamblu sau o construcţie pe care nu am văzut-o de mult, mă folosesc de net, unde găsesc frecvent fotografii recente şi comentarii asupra stării de conservare (?) a unor clădiri sau/şi ansambluri care – de cele mai multe ori – fac parte din Lista Monumentelor Istorice

Inspirată de colegul de pagină, profesorul Andrei Pippidi, am socotit că merită să fie cunoscute şi nume ale celor care, mai demult sau astăzi, au participat sau participă, prin faptele lor, la conservarea patrimoniului. Este motivul pentru care, alături de restauratorii contemporani pe care i-am menţionat deja, m-am gîndit să aduc în discuţie şi numele lui Gheorghe Balş.

Nu, biserica din Slăviteşti (Vîlcea) nu este doar o amintire frumoasă. Este mai mult decît atît. Numelui ei şi al ctitorilor din 1751, Slăviteştii, li s-au alăturat numele unor personalităţi, artişti, specialişti în istorie, arhitectură şi restaurare pe întreg parcursul secolului al XX-lea.

„Mergînd spre inima comunei Şirineasa, treci prin satul Slăviteşti, localitate cu puternice conotaţii spirituale şi istorice din viaţa judeţului nostru. De cum depăşeşti indicativul rutier al comunei... există vestigiile unei reşedinţe boiereşti construită în anul 1750 de boierul Ion Slăvitescu."