La Căiuţi

Radu Rosetti (1853-1926), fiul lui Răducanu Rosetti şi al Aglaei – fiica cea mare a ultimului domnitor moldovean înainte de Unire, Grigore Al. Ghica – nu este un scriitor foarte cunoscut. Şi totuşi, una dintre cărţile „descoperite“ cînd mi-am început cercetarea asupra reşedinţelor boiereşti a fost cea a lui Radu Rosetti, Scrieri, apărută în 1980 sub îngrijirea Cătălinei Poleacov şi a lui Mircea Anghelescu. Dacă atunci – la apariţie – cartea m-a fermecat prin prospeţimea şi frumuseţea limbii folosite de autor şi m-a uimit prin cantitatea informaţiilor, acum – la reluarea lecturii – sînt cucerită de modul în care editorii au ales textele, astfel încît ele alcătuiesc un tablou extrem de elocvent pentru viaţa moldovenească a secolelor XVII-XIX.

Curtea de la Căiuţi ocupă mult spaţiu în scrierile lui Radu Rosetti. Ea fusese clădită (la cca 1846) „mai ales în lipsa tatei, de către un vechil leah ce-l avea pe atunci, numit Mokrenski. Acesta, din păcate, avea o mare influenţă asupra tatei... Acea clădire l-a costat sumi enorme şi nu este nici bine clădită, nici îndămînatecă, nici frumoasă... În schimb, grădina era o splendoare şi făcea admiraţia tuturor celor care o vedeau. Nu se putea, în privinţa mărimii, compara cu multe grădini boiereşti din Moldova, deoarece cuprindea numai patru fălci, dar era trasată în chip minunat. Desemnul proiectului fusese făcut de vestitul Sobeck, un grădinar neamţ vestit la noi în întîia jumătate a veacului al XIX-lea, dar revăzut şi retuşat de mama.

Cuprindea două iazuri, din care unul mare, cu trei ostroave, legate între ele prin poduri, şi mai multe poduri pe partea de pîrîu abătut din apa Căiuţului mic, care alimenta cele două iazuri şi o cascadă, mică, dar foarte pitorească“. Tot în grădină se afla şi clădirea modestă a unei sere, care adăpostea „o sută douăzeci de alămâi, portocali şi chitri, pe lîngă numeroşi alţi arbuşti de lux“.

Aflată pe şoseaua care leagă Adjudul de Oneşti, casa familiei Rosetti se păstrează şi azi. Un proiect de restaurare a fost doar parţial executat; sau, cel puţin, aşa se vedea acum trei ani: şantierul dispăruse înainte ca lucrările să fie terminate, locul era pustiu şi trist. Pe de altă parte, ceea ce se făcuse era mai curînd o reconstruire din beton decît o restaurare. Imaginea era şocantă: un fel de casă nouă şi searbădă, pe cale să devină, la rîndul ei, o ruină.

Nu am aflat nimic despre vreo încercare de refacere a grădinii, fără de care casa nu poate fi pe deplin pusă în valoare şi înţeleasă. E drept, ea completează peisajul cultural românesc, ilustrînd trecerea de la formele tradiţionale către forme ale arhitecturii occidentale; o trecere adeseori neîndemînatică, aproximativă, dar care îşi are – tocmai din această cauză – farmecul şi pitorescul ei. Cred totodată că includerea în Lista Monumentelor Istorice s-a făcut şi datorită celebrei grădini, care mai păstrează şi azi urme ale iazurilor şi ale decorului vegetal plantat de Sobeck. Şi de care, evident, nu s-a ocupat nimeni.

Nu ştiu ce s-a mai întîmplat de atunci, dar lucrurile par să fi rămas la fel, aşa cum semnalează un articol din 2010 al ziarului Oneşti Expres. În plus, la acea vreme, pare că şantierul părăsit pe care îl văzusem eu se populase cu oameni fără adăpost şi tineri din zonă pentru care devenise un loc de întîlnire departe de ochii sătenilor. Şi cu o mare cantitate de deşeuri şi gunoaie.

Casa şi grădina ei sînt plasate în centrul localităţii. Temeinic restaurate şi îngrijite, folosite pentru funcţiuni ale comunităţii săteşti căreia îi aparţin, ele ar fi trebuit să facă faima localităţii. Deocamdată ele sînt doar o tristă emblemă a satului Căiuţi. Iar farmecul rămîne în scrierile lui Radu Rosetti.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: L. Brătuleanu