Gheorghe Balş şi Moldova
Inspirată de colegul de pagină, profesorul Andrei Pippidi, am socotit că merită să fie cunoscute şi nume ale celor care, mai demult sau astăzi, au participat sau participă, prin faptele lor, la conservarea patrimoniului. Este motivul pentru care, alături de restauratorii contemporani pe care i-am menţionat deja, m-am gîndit să aduc în discuţie şi numele lui Gheorghe Balş.
Dacă astăzi ştim să apreciem mănăstirile şi bisericile din Moldova, dacă – atunci cînd le vizităm – ştim la ce să ne uităm, ştim care sînt elementele care fac din arhitectura Moldovei o manifestare culturală aparte şi valoroasă, acest lucru se datorează în cea mai mare măsură scrierilor lui Gheorghe Balş. Multe generaţii de arhitecţi, inclusiv şi mai ales cei care în anii de pînă în 1977 alcătuiau şcoala românească de restaurare, au avut ca bază documentară fundamentală cele trei volume ale lui Gheorghe Balş referitoare la arhitectura Moldovei.
Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea – publicate la Bucureşti în 1926, 1928 şi respectiv 1933 – sînt cele trei tomuri pe care şi astăzi trebuie să le deschidă, înainte de oricare altă carte, toţi cercetătorii, istoricii de artă şi arhitectură, orice restaurator al arhitecturii din Moldova secolelor XV-XVIII, oricine se pregăteşte pentru meseria de ghid turistic pentru aceeaşi zonă. Ele se constituie într-un excelent instrument de lucru, o sursă de documentare de arhitectură, de inginerie a construcţiilor, de artă şi de istorie pentru toţi cei care vor să pătrundă în „povestea“ fiecărei construcţii de biserică moldovenească, dintre care multe fac faima României; de la nivelul omului obişnuit, al turistului român sau străin, la cel al specialiştilor care au înscris o parte dintre ele în Lista Patrimoniului Mondial al UNESCO. Pentru că asta conţin volumele lui Gheorghe Balş – un inventar al bisericilor moldoveneşti, dar şi al mănăstirilor din care unele fac parte. Lîngă şi odată cu arhitectura fiecărei biserici sînt prezentate în desene şi fotografii pictura şi sculptura care completează construcţia, pietre de mormînt, inscripţii. Documentaţia grafică este însoţită de texte extrem de limpezi, lămuritoare pentru monumentul de arhitectură şi istoria sa. De fapt, fiecare biserică are astfel ceva ce astăzi numim o „fişă de monument“.
La circa optzeci de ani de la apariţia lor, volumele lui Gheorghe Balş nu au mai fost depăşite de nici o altă scriere despre arhitectura din România. Se poate afirma că ele însele sînt „monumentabile“, adică inscriptibile în lista cărţilor fundamentale pentru cultura românească. Un bun naţional, cu alte cuvinte.
Un bun naţional al cărui autor e, în mod paradoxal, foarte puţin cunoscut; extrem de puţin citat, aproape deloc comentat. Deşi textele sale referitoare la arhitectura Moldovei sînt de o extraordinară modernitate, urmată îndeaproape de către istoricii de artă şi arhitectură ai ultimilor douăzeci de ani.
Subiectul Gheorghe Balş este unul care nu încape într-un articol de 3800 de semne. Mă încăpăţînez însă să scriu că, în afara celor mai sus prezentate, Gheorghe Balş (1868-1934) a avut o activitate absolut remarcabilă în domeniul ingineriei, în cadrul unor instituţii şi al unor societăţi profesionale reprezentative pentru România epocii sale. Şi mai trebuie să amintesc – legat de studiile sale în domeniul istoriei arhitecturii româneşti – că Gheorghe Balş a fost vicepreşedinte al Comisiunii Monumentelor Istorice şi membru titular al Academiei Române, din 1923.
Astăzi, o stradă din Bucureşti şi Colegiul Tehnic din Adjud – localitatea în care s-a născut Gheorghe Balş – îi poartă numele. Ar merita sigur mai mult!
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
