Colecţionarii de arhitectură
- Alexandru Bellu şi conacul de la Urlaţi, Prahova (I) -
Contextul care a dat naştere „stilului neo-româneasc“ la finele veacului al XIX-lea este îndeobşte cunoscut. Ceea ce numim „trezirea conştiinţei naţionale a românilor“ a condus la nevoia de definire a noţiunii de specific naţional. Arhitectura va fi unul dintre domeniile predilecte de desfăşurare ale acestei orientări.
Anunţată şi imperios cerută de Alexandru Odobescu încă din 1851 (Alexandru Odobescu, Viitorul artelor în România, conferinţă ţinută la Cercul românilor din Paris la 17 martie 1851), acţiunea de reconsiderare a valorilor arhitecturii tradiţionale se va materializa, la început, prin numeroase călătorii de „inventariere“, de „recunoaştere“, de identificare a ceea ce ar fi putut constitui esenţa arhitecturii şi a artei tradiţionale. Chiar dacă primele relatări sînt mai curînd descriptive, ele au meritul de a semnala şi aduce în interesul public existenţa unei arhitecturi tradiţionale, ca materializare a istoriei româneşti. De la Gheorghe Asachi şi Alexandru Pelimon la Cezar Bolliac, Ioan Slavici, Grigore Alexandrescu, la însuşi Alexandru Odobescu – cel care totodată alcătuieşte, în 1871, un chestionar trimis tuturor revizoratelor şcolare judeţene spre a consemna „antichităţile“ fiecărei localităţi în parte; de la Nicolae Iorga, Virgil Drăghiceanu, Victor Brătulescu la colonelul D. Papasoglu şi Al. Tzigara-Samurcaş, toţi vor face „călătorii de studii“ finalizate cu rapoarte sau scrieri date publicităţii. Mulţi dintre ei vor alcătui colecţii, publice sau particulare, conţinînd opere de artă descoperite cu aceste prilejuri, colecţii de fotografii şi desene ilustrînd edificii reprezentative pentru trecutul românesc. Nici unul dintre aceşti colecţionari de istorie românească ilustrată de arta edificării nu este arhitect. Ei sînt doar amatori cultivaţi, care vor determina şi susţine contextul ideatic de desfăşurare a orientării arhitecturale de la sfîrşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor.
Nu insist asupra atmosferei culturale care a condus la realizările lui Ion Mincu şi ale urmaşilor săi întru gîndire arhitecturală. Aş observa doar că acelaşi ferment a produs şi stimulat o creaţie arhitecturală cel puţin pitorească, interesantă, promovată şi îndrumată îndeaproape de comanditari cuceriţi de ideea unui „revival“ românesc.
Socotit a fi păstrătorul celor mai autentice valori morale şi culturale tradiţionale, satul românesc este şi el ţinta călătoriilor de documentare, obiect de studiu şi analiză, subiect de opere literare. Nu în ultimul rînd, satul devine sursă de inspiraţie pentru pictori şi fotografi. Printre aceştia, Nicolae Grigorescu este cel mai asiduu admirator al lumii săteşti, ale cărei aspecte le imortalizează adesea. De multe ori, alături de pictor şi împreună cu el, lucrează – transpunînd pe peliculă aceleaşi subiecte – fotograful Alexandru Bellu.
Provenind dintr-o familie de origine româno-macedoneană din oraşul Pella, Macedonia, ai cărei membri au venit în Valahia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Alexandru Bellu s-a născut în Bucureşti în 1850. Cunoscut colecţionar de artă, el este totodată iniţiat în arta fotografică şi la curent cu cele mai moderne tehnici fotografice ale timpului său.
Alexandru Bellu va fi, începînd din 1875, vreme de aproape 35 de ani, un neobosit fotograf. Interesul său s-a îndreptat – aşa cum arătam mai sus – către viaţa rurală, iar unul dintre subiectele predilecte a fost arhitectura sătească. A devenit astfel – şi prin fotografie – un remarcabil cunoscător al arhitecturii caselor ţărăneşti şi a curţilor boiereşti, „oglinda gustului şi a rostului neamului nostru“ (Ştefan Burcuş, Arhitectura, 1906).
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: A. Bellu
