Colecţionarii de arhitectură
- Alexandra Bellu şi conacul de la Urlaţi, Prahova (II) -
Alexandru Bellu este unul dintre cei care par a fi ajuns la convingerea că, în această epocă – de modernitate şi modernizare a vieţii, de adoptare a modelelor occidentale – revenirea la formele arhitecturii tradiţionale este nu numai posibilă, ci şi necesară, ca act determinant în manifestarea identităţii naţionale. În scurtă vreme, acest pasionat autodidact – devenit arhitect prin intermediul observaţiei minuţioase şi al ochiului priceput de colecţionar şi fotograf – are ideea ridicării unor construcţii care să ilustreze ceea ce el socotea a fi valoarea incontestabilă a arhitecturii româneşti.
Astfel că, pe la 1880, cînd vrea să-şi stabilească reşedinţa de vară pe moşia sa de la Urlaţi, el îşi propune să alcătuiască un ansamblu asemănător cu curţile boiereşti ale veacurilor XVII-XVIII. El însuşi întocmeşte planul de ansamblu, ca şi planurile diferitelor construcţii. În acelaşi timp, în căutarea unui ajutor de nădejde, îl cunoaşte pe Barbu Bezdedeanu, meşter zidar din satul Bezdead, Dîmboviţa.
Ansamblul de la Urlaţi – cea mai importantă lucrare realizată de cei doi – este situat pe o zonă mai ridicată de teren, la marginea localităţii. Un turn de poartă cu foişor marchează şi astăzi intrarea aflată la baza colinei. De aici, o alee şerpuită conducea către platoul pe care se aflau mare parte a construcţiilor: reşedinţa principală (sau casa mare) cu parter şi etaj, cea care adăpostea şi mare parte a colecţiei lui Alexandru Bellu; casa mică sau Arhondăria, doar parter, situată în lateralul clădirii principale; cuhnia. Alte clădiri de mici dimensiuni, cu funcţiuni anexe, erau amplasate în cadrul încintei: casa grădinarului, casa paznicului, sera, anexe gospodăreşti. În faţa casei era amenajată o grădină, iar parcul înconjurător avea ca element decorativ o culă.
Organizarea generală a ansamblului, parcul, ca şi modul de distribuţie a încăperilor casei răspundeau unor funcţiuni specifice sfîrşitului de secol XIX. În acelaşi timp însă, arhitectura propusă este rodul interpretării unor elemente ale edificiilor tradiţionale. O notă aparte o dă folosirea unor elemente de decor din piatră sculptată provenite din ruinele unor construcţii ale veacurilor XVII-XVIII sau copiate după acestea. Ansamblul de la Urlaţi devine astfel o „colecţie de arhitectură“.
Cutremurul din 1940 face ca astăzi să se păstreze doar turnul de poartă şi Arhondăria, aflate, din fericire, într-o stare de bună conservare.
La vremea respectivă, rezultatele strădaniei lui Alexandru Bellu au întrunit numeroase aprecieri favorabile. Impactul produs în epocă trebuie să fi fost remarcabil, de vreme ce organizatorii participării româneşti la Expoziţia Universală de la Paris din 1900 au propus ca pavilionul ţării noastre să fie realizat după modelul casei lui Bellu de la Urlaţi. Deşi acest lucru nu s-a înfăptuit, pare limpede că pentru acele timpuri – marcate, cum arătam, de pătrunderea stilurilor occidentale –, arhitectura făcută de Alexandru Bellu reprezenta o demonstraţie convingătoare a potenţialului pe care revenirea la formele tradiţionale îl putea reprezenta.
Din perspectiva zilelor noastre, arhitectura propusă la Urlaţi este cu atît mai interesantă cu cît este proiectată şi executată de un „amator“. Mai mult, iniţiativa lui Alexandru Bellu premerge încercărilor profesioniştilor care – începînd cu arhitectul Ion Mincu şi cu realizarea de către acesta, în 1886, a casei Lahovary din Bucureşti – s-au îndreptat către reevaluarea arhitecturii tradiţionale. Fără exagerare, Alexandru Bellu poate fi socotit ca primul promotor al orientării cunoscute sub numele de „stil naţional“ sau „stil neo-românesc“.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
