Uşă de biserică
Judeţul Dîmboviţa este unul dintre cele mai bogate în monumente istorice de mare valoare. Şi nu pentru că, de-a lungul veacurilor, dîmboviţenii ar fi fost „mai artişti“ decît alţii. De fapt, de-a lungul istoriei româneşti, întreaga zonă colinară – cea din nordul Valahiei şi al Olteniei – a fost cea de predilecţie aleasă pentru întemeierea şi dezvoltarea de aşezări. Pentru zona Dîmboviţei, însă, s-au adăugat perioadele de timp în care Tîrgovişte a fost capitală – permanentă sau temporară – a Ţării Româneşti. Acest lucru a condus nu numai la dezvoltarea oraşului de scaun şi a reşedinţei voievodale, mai ales în vremea lui Petru Cercel (1573-1575), cît şi în cea a lui Matei Basarab (1632-1654) sau a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Potrivit cronicilor, „boierii toţi“ urmau exemplul domnesc, ceea ce a condus la construirea a numeroase ansambluri mănăstireşti şi a curţilor boiereşti, în zona care înconjura capitala, ca şi în interiorul acesteia din urmă. Faptul e, de altfel, demonstrat de numeroasele construcţii ce se păstrează şi astăzi, şi ilustrat, printre altele, de fosta Mănăstire Cobia.
Construită în 1572 de către clucerul Badea, mănăstirea mai păstrează, ca piese originale, turnul de poartă şi biserica, restaurate relativ recent. În 1928, releveul făcut de studenţii Şcolii de Arhitectură din Bucureşti consemnează biserica doar cu o turlă peste naos, şi existenţa unei alte construcţii alăturate, probabil o stăreţie; în cartea sa din 1937, Grigore Ionescu publică o fotografie a bisericii în care apare şi stăreţia, mai tîrziu dispărută.
Evident că ceea ce continuă să uimească este biserica. În reprezentările menţionate mai sus şi pînă acum vreo două decenii – cînd bolţile erau căzute şi biserica nu mai avea decît un acoperiş de protecţie din tablă –, ea era, totuşi, remarcabilă. Pe de o parte, din cauza tratării paramentului cu înalte arcaturi de cărămidă smălţuită în culori diferite. Dacă arcaturile din cărămida aparentă amintesc de unele dintre bisericile secolelor al XIV-lea şi al XV-lea, dacă smalţul policrom este utilizat pe suprafeţe mici ale unor biserici anterioare, biserica de la Cobia „are aspectul unui uriaş chivot de smalţ“ (Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Bucureşti, 1976). Pe de altă parte, interesul pentru această biserică se datorează pronaosului lărgit, ce trebuie să fi fost acoperit cu o turlă; două turle mai mici erau, probabil, amplasate la colţurile de vest ale pronaosului. Configuraţia este cel puţin neaşteptată, ştiut fiind că doar domnitorii din epoci mai tîrzii (secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea) comandă biserici în care pronaosul este destinat să fie şi necropolă a ctitorului şi a familiei sale, după modelul bisericii lui Neagoe Basarab de la Argeş.
De unde ştim că biserica arăta aşa, cîtă vreme nimeni nu a văzut-o altfel decît lipsită de bolţi şi turle? Din rezultatele săpăturilor arheologice, dar şi din încercarea de reconstituire a volumului bisericii, propusă de studenţii care i-au făcut releveul.
„Documentul“ cel mai credibil este, însă, uşa bisericii. Păstrată la Muzeul Mănăstirii Sinaia, uşa e compusă din două canaturi de lemn, fiecare dintre ele avînd reprezentată imaginea bisericii, înconjurată de un bogat decor vegetal. Nu, uşa nu pare a fi fost făcută în epoca zidirii lăcaşului de cult, ci mai tîrziu, probabil în secolul al XVII-lea – îmi spune doamna Emanuela Cernea, şef la Departamentul de Artă Veche Românească de la MNAR.
Lăsînd la o parte frumuseţea ei incontestabilă, uşa de la Cobia a fost, probabil, şi inspiratoarea celor care, în ultimii ani, au restaurat biserica fostei mănăstiri.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: relevee.uauim.ro; alziar.ro
