Maica Platonida

Încă de la începuturile anilor ’90, cînd au început lucrările de restaurare la mănăstirea Dintr-un Lemn, am fost fascinată de portretul Maicii Platonida. Aflat în muzeul mînăstirii, portretul în ulei – mai exact, pictura de şevalet – era ceva atipic pentru cultura românească a timpului, adică a perioadei cuprinse între 1808 şi 1855 în care Maica Platonida a fost stareţă a mănăstirii. Sau aşa îmi părea mie atunci, cufundată cum eram în istoria mai veche a aşezămîntului religios. Pe măsură ce înaintam alături de restauratori cu studiul de teren şi cu cel documentar, am descoperit că portretul poate fi socotit ca semn al unei modernităţi pe care chiar Maica Platonida şi-o dorea şi o impusese mănăstirii, prin lucrările de arhitectură şi artă pe care le-a iniţiat şi dus pînă la capăt în lunga perioadă cînd a condus destinele comunităţii monahale de la Dintr-un Lemn.

Dacă primele construcţii ale mănăstirii – biserica şi clădirile ce o înconjoară, cu alte cuvinte, astăzi, cea de-a doua incintă – sînt ridicate de Preda Brâncoveanu în 1635 şi completate în timpul domniilor lor şi de către Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino (1678-1716), cea mai amplă intervenţie, cea din secolul al XIX-lea, se datorează strădaniei Platonidei.

La sfîrşitul secolului anterior, Nicolae Brâncoveanu – strănepot al voievodului – reînnoieşte renta anuală a mănăstirii; tot el pare să-l determine pe domnitorul Alexandru Moruzi să acorde mănăstirii danii în bani şi alte privilegii, printre care scutirea de dări faţă de Mitropolia ţării. De aici înainte, Brâncovenii vor socoti mănăstirea ca pe unul dintre fiefurile familiei şi numele lor va fi din nou legat de intervenţiile asupra ansamblului. Tradiţia este continuată de către ultimul descendent al familiei, marele ban Grigore, care vizitează mănăstirea împreună cu soţia sa Safta, în 1805. În 1815, el se adresează domnitorului Ioan Caragea, cerîndu-i să-l numească pe Hrisant, egumenul de Hurezi, ca epitrop al mănăstirii Dintr-un Lemn. Cererea este justificată de starea proastă a clădirilor, care „... au ajuns la mare dărăpănare şi scădere şi nu puţină cheltuială trebue a le îndrepta şi a le aduce în stare“; totodată – spune el – maicile trebuie ajutate să conducă lucrările necesare de întreţinere şi reparaţii. Propunerea pleacă de la faptul că mănăstirea se află, alături de altele, „sub ascultarea“ mănăstirii Hurezi şi a stareţului ei.

Pe de altă parte, Safta Brâncoveanu pune bazele Aşezămintelor Brâncoveneşti, sub epitropia cărora „rînduieşte“, în 1838, mănăstirea Dintr-un Lemn.

Cu ajutorul financiar al Brâncovenilor şi împreună cu Hrisant, Platonida iniţiază lucrări de mare amploare. În fapt, ceea ce face ea este să reorganizeze şi să îmbunătăţească viaţa comunităţii de maici. Astfel, ea face lucrări de reparaţii clădirilor „de onoare“ – biserica şi stăreţia din incinta iniţială – şi mută funcţiunile legate de traiul monahal într-o nouă incintă de zid, construită la estul celei vechi şi accesibilă prin turnul de poartă pe care îl vedem şi astăzi. În interior, pe conturul zidurilor se sprijină, la sud – „un pătul mare, o bucătărie şi grajdul“, „la răsărit, casele economiei“; la nord – fîntîna, chilii şi un alt pătul. Este vorba despre prima incintă în care intrăm ca vizitatori şi care este – şi în zilele noastre – partea administrativ-gospodărească a mănăstirii. Clădiri şi funcţiuni noi, grupate în raport cu nevoile şi posibilităţile de utilizare, definesc ceea ce am numi astăzi o „zonificare funcţională“ şi caracterizează acţiunile Platonidei, ilustrîndu-le modernitatea.

Şi tot modern este şi portretul în ulei al – probabil – singurei stareţe astfel reprezentate, Maica Platonida de la mănăstirea Dintr-un Lemn.

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Foto: A. I. Botez