Locuri şi utopii. Timişoara interbelică (II)
Am amintit în precedentul articol de numele lui Victor Déznai.
Profesor de limba franceză la Liceul real (german) şi apoi la cel evreiesc din Timişoara, doctor în Litere şi Filozofie al Universităţii pariziene Sorbona, el este un „diletant cultivat“, interesat de progresul vieţii urbane, de importanţa oraşului în evoluţia societăţii şi a individului. Activitatea lui este mai curînd una internaţională şi, deşi militează pentru idealuri asemănătoare cu cele care îi animă pe promotorii urbanismului modern românesc, el pare să aibă puţine relaţii cu aceştia.
În schimb, o bogată corespondenţă şi activitate publicistică îl plasează alături de nume şi instituţii de rezonanţă internaţională. După ce – timp de mai bine de trei ani – încearcă să convingă personalităţi marcante să-i susţină la Societatea Naţiunilor proiectul pentru organizarea „Olimpiadelor intelectuale“, în 1931 trimite aceleiaşi instituţii un „Proiect al unui Institut Internaţional de Urbanism, pentru studiul ştiinţific al oraşului“, parte a unui „Plan al unei opere fundamentale asupra ştiinţei oraşului.“ Cele două proiecte sînt trimise şi lui Le Corbusier, pe care îl cunoaşte, şi de la care Victor Déznai aşteaptă un sprijin. Ambele propuneri sînt, fără doar şi poate, urmare a frecventării cercurilor ştiinţifice coagulate în jurul Uniunii Internaţionale a Oraşelor, organism care – cu precădere în perioada interbelică – încearcă să pună bazele „ştiinţei comunale“, în fapt, o ştiinţă a administrării oraşului.
În anii imediat următori, Déznai prezintă detaliat ideile pe care le susţine în memoriile înaintate. Sub egida Uniunii, el publică în 1932, la Bruxelles, L’urbanisation du monde. Essai d’une science de la ville, care „studiază «biologia oraşelor», psihologia lor, estetica lor şi, pentru a încheia, filozofia oraşului“; un an mai tîrziu, publică la Bucureşti, în Urbanismul condus de Cincinat Sfinţescu, studiul intitulat „Urbanographie, «ştiinţă şi organizaţie pentru descrierea metodică a oraşelor»“. Îşi argumentează aproape punct cu punct proiectele, şi în numeroasele articole publicate pînă în 1938, mai ales la Paris, în La vie urbaine. În 1934, participă la Conferinţa Internaţională a Oraşelor de la Lyon, unde susţine, din nou, necesitatea instituţionalizării „ştiinţei oraşului“. În fine, se alătură grupului GECUS (Groupe d’Études et de Coordination de l’Urbanisme Souterrain), constituit în cadrul aceleiaşi Uniuni Internaţionale a Oraşelor, sub conducerea lui Édouard Utudjian şi participă la primul congres internaţional de urbanism subteran, ţinut la Paris în 1937.
Ceea ce s-a păstrat din memoriile şi scrisorile trimise diferitelor foruri internaţionale şi unor personalităţi marcante, ca şi articolele publicate sugerează o profundă implicare a lui Victor Déznai în activitatea Uniunii Internaţionale a Oraşelor. Totodată, cum problematica dezvoltată în epocă, cu precădere „ştiinţa comunală“ – ca şi intenţiile de instituţionalizare a unor discipline urbane destinate să determine o dezvoltare organică a oraşelor moderne –, figurează astăzi „pe lunga listă a ştiinţelor improbabile care populează istoria ştiinţelor“, activitatea lui Victor Déznai rămîne şi ea în cadrul „eşecurilor disciplinare“. El poate fi socotit a fi făcut parte dintre acei „bâtisseurs de rèves“, creatori ai „utopiilor moderne“, reprezentări imaginare ale materializării unor idealuri sociale şi urbane.
Privită din această perspectivă, viziunea lui Victor Déznai se raliază celei europene contemporane. În acelaşi timp însă, Victor Déznai este un reprezentant al mediului în care trăieşte, al mentalităţii timişorene, aceeaşi care a putut da naştere – încă înaintea Primului Război Mondial – atît imaginii din cartea poştală, cît şi machetei doctorului Mühle.
Textul de mai sus foloseşte extrase din volumul, Timişoara interbelică. Urbanism şi arhitectură, aflat sub tipar.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
