Contele de Rîmnic
Pe o colină care domină drumul E 85 între Rîmnicu Sărat şi Focşani, se află – înconjurat de buruieni – monumentul ecvestru al lui A.V. Suvorov. Cum ştim cu toţii, acesta este un general rus. Istoria pe care am învăţat-o la şcoală nu cred că îl menţiona. Şi nu ştiam de ce stă acolo, pe dealul care străjuieşte satul Dragosloveni. Ba, după 1959, cînd satul şi-a schimbat numele în Suvorov, generalisimul a devenit pentru localnici un reprezentant al sovietelor; care a murit înecat cînd, după o seară bahică, încerca să traverseze rîul Rîmna, din apropiere. Asta era probabil „răzbunarea“ celor care s-au trezit peste noapte într-un sat cu nume rusesc şi – dată fiind epoca – nu e de mirare.
Istoria reală a personajului şi a statuii sale este spectaculoasă. Alexandr Vasilievici Suvorov (1729-1800) a fost un remarcabil general rus, numit adesea „cel care nu a pierdut nici o bătălie“. Şi într-adevăr, biografia lui este un şir lung de războaie şi bătălii cîştigate, pe care titlurile sale le confirmă. Războiul ruso-turc din anii 1789-1792, îi dă ocazia să se afirme încă o dată. Astfel, el cîştigă în 1789, împreună cu trupele austriece, bătălia de la Focşani, iar în calitate de conducător al celor două armate – cea rusă şi cea austriacă – cîştigă şi bătălia de pe rîul Rîmnic. Victoria e una importantă, căci îi determină pe turci să se retragă la sud de Dunăre. Ca urmare, Ecaterina cea Mare îi conferă titlul de Conte de Rîmnic (Rîmnikski), iar împăratul Iosif II îl ridică la rangul de Conte al Sfîntului Imperiu.
Posteritatea îl onorează şi ea. În 1900 – la o sută de ani de la moartea sa – se deschide Muzeul Suvorov din Sankt Petersburg; de la Marea Neagră pînă în Alpii elveţieni i se ridică numeroase statui, printre care cea de lîngă Focşani. Din 1942, o medalie militară îi poartă numele: Ordinul Suvorov. Un bust al lui este (probabil şi astăzi!) emblema-tic plasat în biroul ministrului rus al Apărării.
Nici povestea statuii sale din România nu este lipsită de interes şi surprize. Ridicarea ei se datorează iniţiativei Societăţii Istorice Militare Ruse, în înţelegere cu forurile româneşti. Ea comandă lucrarea sculptorului Boris Eduards (1860-1924) din Odesa şi o instalează în 1913. La ceremonie iau parte oficialităţi române şi ruse, oameni de cultură. Pe un soclu de granit roşu – împodobit cu trei basoreliefuri de bronz reprezentînd scene militare – se ridica statuia ecvestră a generalisimului. El era înfăţişat cu bicornul în mînă; o inscripţie îi atribuia cuvintele: „Să ne ajute Dumnezeu, vitejilor. Ura!“. Adică, o altă statuie decît cea pe care o vedem astăzi şi care apare în desenul unei medalii din 1913. În 1916 – de teama apropierii trupelor germane – ruşii mută statuia la Ismail. Iar în locul ei se ridică în 1959 monumentul actual, operă a sculptorului Marius Butunoiu (1919-1999).
Memoria locală poate fi, iată, înşelătoare. Suvorov nu era un general sovietic şi nu s-a înecat la locul bătăliei. Nu e vina lui că URSS şi l-a asumat iar autorităţile române au plusat cu schimbarea numelui unei localităţi. Cel înecat era fiul său, Arcadi, şi el ofiţer, iar evenimentul s-a petrecut în 1811. În fine, monumentul de acum nu este cel iniţial, care se află şi azi la Ismail. Şi, informaţie de ultimă oră: macheta pregătitoare a statuii lui Eduards figurează pe lista unei recente licitaţii de artă de la New York!
Profesorul Răzvan Chirac, consecvent şi pasionat cercetător al meleagurilor rîmnicene, mi-a pus la dispoziţie imaginea medaliei şi unele informaţii documentare, pentru care îi sînt profund recunoscătoare. Şi toţi am fi recunoscători dacă la anul, adică la o sută de ani de la ridicarea primei statui, cei responsabili ar face cele necesare pentru punerea în valoare a monumentului Contelui de Rîmnic.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: panoramio.com
