Abatorul din Timişoara
Poate părea ciudat ca un abator să figureze în Lista Monumentelor Istorice. Şi totuşi, începînd cu jumătatea secolului al XIX-lea, timp de aproape o sută de ani, abatorul modern este una dintre clădirile urbane reprezentative. Creşterea populaţiei oraşelor, necesităţile de alimentaţie ale unui număr din ce în ce mai mare de persoane şi nevoia de control a acestei activităţi au determinat apariţia unor legislaţii care obligau municipalităţile să construiască şi să întreţină abatoare comunale. Inconvenientele create de vecinătatea unei asemenea dotări orăşeneşti sînt îndepărtate prin reglementări riguroase, de amplasare la distanţă faţă de zonele de locuit. Toate acestea se aplică în majoritatea statelor Europei, dar şi dincolo de Ocean. Şi cum abatorul este o clădire a municipalităţii, ea devine – prin arhitectura ei – expresia forţei şi a bunăstării unei comunităţi urbane şi a eficienţei corpului său administrativ.
Abatorul de la Timişoara face parte din acest tip de clădiri. Construit în anii 1904-1905 în zona de sud a oraşului, pe un teren recuperat prin asanarea mlaştinilor existente, el devine repede unul dintre punctele de reper ale urbei. Pe de o parte, pentru că începe să fie un pol de interes al oraşului, iar municipalitatea îi alătură de la început o piaţă comercială; pe de altă parte fiindcă, după modelul abatoarelor construite în Europa Centrală, corpul principal are forma şi silueta unui turn de palat medieval, care accentuează statutul edificiului de dotare municipală majoră, de reper important al oraşului şi ilustrează procesul de „monumentalizare“ a formelor specifice edificiilor publice din epocă.
De altfel, urbaniştii care stabilesc locul construcţiei trasează şi o stradă importantă de acces dinspre zonele de locuit ale oraşului către abator, devenit astfel cap de perspectivă. Iar cel care face proiectul – arhitectul László Székely – se ghidează după aceeaşi idee a reprezentativităţii unei clădiri comunale. Aşa se explică şi turnul-campanilă care adăpostea rezervorul de apă, evident inspirat de formele clădirilor municipale medievale, dar şi de construcţii similare şi contemporane din Europa Centrală, cum ar fi abatoarele din Budapesta şi din Ostrava (azi în Cehia). Şi tot asta explică prezenţa celor două grupuri statuare simetrice care ilustrează destinaţia ansamblului, inspirată şi ea de asemănătoare exemple: din Franţa pînă în Banat, astfel de încercări de „urbanizare“ a unei clădiri cu funcţiune industrială comunală sînt la fel rezolvate.
Urbaniştii perioadei interbelice merg mai departe: ei accentuează prezenţa abatorului prin amplasarea sa într-un careu de străzi, la colţurile căruia sînt plasate încă două pieţe alimentare – pieţele Sf. Petru şi Sf. Pavel – destinate să fie completări comerciale pe străzile care leagă zonele de locuit de abator; o altă piaţă este situată la sud de abator. Întreaga reţea stradală este astfel concepută, încît circulaţia de alimentare să nu se intersecteze cu cea a cumpărătorilor.
Construirea – în anii ’60 – „după noi reguli“ a căminelor studenţeşti din Timişoara a condus la alterarea structurii urbane complexe în centrul căruia se situa abatorul. Desfiinţarea sa în 1992 a dus la ceea ce vedem astăzi: un uriaş teren urban, pe care doar cîteva clădiri, turnul şi grupul statuar de la intrare mai amintesc de funcţiunea şi simbolul pe care acest ansamblu l-a reprezentat pentru oraş timp de cca 90 de ani şi pe care doar vechile cărţi poştale le mai ilustrează.
Încercările de includere a clădirilor valoroase ale abatorului într-un ansamblu de construcţii comerciale nu au putut fi continuate: criza nu a ocolit nici abatorul din Timişoara.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: A. I. Botez, 2007
