Radu Oltean şi castelul de la Criş
Acum aproape trei ani, cînd am început să scriu în această rubrică a Dilemei vechi, mi-am propus ca, legat de anumite monumente „de provincie“, să amintesc şi numele celor care au avut sau au contribuţii în domeniul patrimoniului românesc. Am scris, astfel, despre cercetători, restauratori, urbanişti, dar şi despre oameni pasionaţi, care publică – pe hîrtie sau/şi în mediul virtual al Internetului – informaţii perfect documentate şi fotografii ale unui loc sau altul. I-aş numi pe aceştia din urmă „amatori de arhitectură“ sau „diletanţi cultivaţi“, termeni consacraţi de literatura italiană şi reluaţi în mai toate limbile de circulaţie, definind pe acei neprofesionişti, pasionaţi cunoscători ai artelor şi arhitecturii.
Radu Oltean, grafician de formaţie, nu poate fi trecut în categoria celor de mai sus. Cu toate astea, se poate spune că cercetările pe care le face din pasiune, de ani buni, au făcut din el un excelent cunoscător al arhitecturii. S-a ocupat cu precădere de Bucureşti, de istoria lui şi a clădirilor care îi definesc sau i-au definit specificul într-o epocă sau alta. A publicat rezultatele cercetărilor în cîteva frumoase volume. În paralel, pe blogul său (http://art-historia.blogspot.ro) apar şi informaţii despre alte locuri. Aşa am ajuns să văd o foarte frumoasă reprezentare grafică a castelului de la Criş, cea pe care – cu acordul autorului – am alăturat-o articolului de faţă.
O asemenea reprezentare are numeroase avantaje. Spre deosebire de fotografiile luate la faţa locului şi care, inevitabil, ilustrează porţiuni mai mici din ansamblul arhitectural, o imagine ca cea produsă de Radu Oltean ne pune în faţa întregului, oferindu-ne posibilitatea înţelegerii sale şi aprecierii atît a fiecărui obiect, cît şi a compoziţiei generale. Ar fi, dacă vreţi, echivalentul unei fotografii aeriene; doar că aceasta din urmă nu are cum să conţină detaliile pe care le furnizează desenul lui Radu Oltean şi nici completările pe care el le face, bazîndu-se pe o susţinută cercetare de arhivă.
După opinia lui Grigore Ionescu (Documente de arhitectură din România, vol. 7, Editura Didactică şi Pedagogică, 1962), primele construcţii ale reşedinţei de la Criş au fost ridicate de către familia Bethlen în secolul al XV-lea. Volumul principal era un donjon, căruia îi erau alăturate cîteva anexe. Ulterior, în 1559, acestea au fost modificate parţial şi înglobate într-un nou edificiu: reşedinţa cu loggia ei dublată de scara de onoare şi turnul adiacent – fostul donjon supraînălţat –, organizate într-o compoziţie specifică Renaşterii. Aşa cum, din acelaşi repertoriu formal provine şi acoperirea încăperilor cu bolţi cu lunete.
În secolul al XVII-lea, reşedinţa propriu-zisă a fost înconjurată cu o incintă de zid, de formă patrulateră, avînd la colţuri bastioane; în aceeaşi perioadă se construiesc, adosate incintei, clădiri adăpostind anexe funcţionale.
Ancadramente de piatră şi basoreliefuri, blazoane, steme – şi ele renascentiste – completează şi îmbogăţesc imaginea ansamblului, făcînd din el una dintre cele mai spectaculoase reşedinţe nobiliare din Transilvania secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea.
Faptul că astăzi se mai păstrează multe dintre elementele de arhitectură care îi conferă această calitate se datorează şi celor două intervenţii făcute de Direcţia Monumentelor Istorice: una înainte de 1977 – anul desfiinţării instituţiei – şi alta după 1990. În fine, castelul – care fusese naţionalizat în 1948 – a fost recuperat de membrii familiei Bethlen în anul 2007. Iar aceştia încearcă – cu mijloace proprii şi cu ajutorul Asociaţiei „Pro Castrum Bethlen“ – să-l restaureze şi să-l introducă în circuitul turistic.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: R. Oltean / art-historia.blogspot.ro
