Biserica din Slăviteşti
Nu, biserica din Slăviteşti (Vîlcea) nu este doar o amintire frumoasă. Este mai mult decît atît. Numelui ei şi al ctitorilor din 1751, Slăviteştii, li s-au alăturat numele unor personalităţi, artişti, specialişti în istorie, arhitectură şi restaurare pe întreg parcursul secolului al XX-lea.
Întîi, în prima jumătate a secolului al XX-lea, i se alătură numele familiei Oromolu, ai cărei membri o restaurează şi o întreţin.
În acelaşi secol, alte nume sînt legate de biserica din Slăviteşti. Henriette Delavrancea-Gibory – fiica lui Barbu Ştefănescu Delavrancea şi viitoare arhitectă de renume – face în 1926, în perioada studenţiei, releveul bisericii din Slăviteşti. Planşele, care se află încă în arhiva de relevee a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“, au fost folosite de Nicolae Ghica-Budeşti, cel care a inventariat şi clasat arhitectura religioasă din Ţara Românească, lăsîndu-ne cea mai serioasă analiză şi prezentare a acesteia în cele patru volume intitulate Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia. Volumul IV, publicat în 1936, conţine desenele făcute de Henriette Delavrancea-Gibory. Şi, ca în multe alte cazuri, releveul în sine a devenit monumentabil, adică făcînd parte din fondul patrimoniului naţional. Fiindcă, pe lîngă redarea conformă cu realitatea momentului a caracteristicilor construcţiei, Henriette Delavrancea intervine asupra expresiei artistice a picturii exterioare, pe care o prezintă, o interpretează. Desenele din medalioanele de sub cornişă au o linie „art nouveau“ pe care doar autoarea desenelor o putea conferi.
O altă fiică a lui Delavrancea, Niculina Delavrancea-Dona – care studiază pictura la Bucureşti şi Paris – ne-a lăsat o imagine a bisericii din Slăviteşti. Tabloul în ulei care o reprezintă, semnat şi nedatat, a fost făcut probabil tot în anii ’20. Şi se putea găsi de curînd de vînzare pe www.okazii.ro!
Mai tîrziu, cînd biserica se afla „în curtea Gospodăriei de Stat“, alte nume vor fi legate de ea. În 1953, arhitectul Nicolae Bădescu, şef al Comitetului de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii, răspunde negativ cererii de demolare a bisericii, făcută de Episcopia Rîmnicului şi Argeşului, care îşi motivează solicitarea prin starea gravă de degradare a bisericii. Nicolae Bădescu atrage atenţia utilizatorilor că biserica din Slăviteşti face parte din primele 1000 de monumente înregistrate şi îl trimite imediat pe arhitectul Ion Traianescu să facă o constatare la faţa locului. Concluzia raportului său: biserica poate fi încă restaurată. Proiectul, de care se ocupă atelierul condus de arhitectul Ştefan Balş, este gata în scurtă vreme, iar executarea restaurării este propusă pentru cel de-al doilea semestru al anului 1954. Un raport al lui Nicolae Diaconu prezintă favorabil lucrarea, iar Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii dă aviz pentru începerea restaurării. Semnează arhitecţii Duiliu Marcu, Ştefan Balş, contrasemnează Nicolae Bădescu.
Iată, nume semnificative ale arhitecturii şi restaurării din România – într-o epocă care nu era tocmai favorabilă edificiilor de cult – sînt astfel legate de încercarea de salvare a unei biserici de care mulţi dintre noi nici nu au auzit. Asta şi pentru că, din motive necunoscute, proiectul nu a fost executat. Nici atunci şi nici în 1998, cînd s-a întocmit un nou proiect de restaurare a bisericii „împuţinate“ acum, dar încă recuperabilă. Şi din nou a fost inutil. Ce se mai găseşte astăzi este acel straniu obiect de metal citat de jurnalistul de la Vocea Vîlcii. Şi multe nume de referinţă ale artei şi arhitecturii româneşti, mărturisind interesul profesional sau/şi artistic pe care un asemenea edificiu l-a întreţinut pe aproape întreg parcursul secolului al XX-lea.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: arhiva DITCP, UAUIM, 1926
