Charlottenburg e fruntea!
Apărută la Timişoara acum patru ani, cartea lui Teodor Octavian Gheorghiu, Locuirea tradiţională rurală din zona Banat-Crişana, este una dintre lucrările care completează strălucit bibliografia de arhitectură şi urbanism a ultimilor 20 de ani. Alături de lucrări de doctorat şi cărţi ale colegilor săi de generaţie sau ale noilor generaţii de cercetători – unii dintre ei îndrumaţi chiar de autor –, cartea profesorului Teodor Octavian Gheorghiu reconstruieşte un peisaj arhitectural care a fost adesea ocolit.
Dacă autorul face o istorie impecabilă a satelor bănăţene, nu mai puţin se desprinde din carte un aspect care este arareori prezentat: evoluţia Banatului sub ocupaţia austriacă. Chiar dacă Banatul este o regiune mai mare, împărţită de graniţe statale apărute după Primul Război Mondial, Banatul românesc conţine în el toate datele pe care le putem lua în considerare pentru a putea defini evoluţia, de mai bine de două secole, a întregii regiuni.
Acţiunile Cancelariei Imperiale de la Viena după 1716 – anul în care habsburgii cuceresc Banatul de la Imperiul Otoman – stau mărturie pentru o gîndire eficientă a administraţiei care vrea să folosească la maximum potenţialul unui teritoriu. Adică – mai întîi măsoară şi inventariază ceea ce există. De aici, ridicarea topografică numită „iosefină“, fiindcă este încheiată sub domnia lui Iosif al II-lea. Ea cuprinde întregul teritoriu, cu indicarea reliefului, a căilor de acces şi de circulaţie, cu fiecare sat şi cătun. Pasul al doilea este cel de estimare a potenţialului şi de găsire de soluţii pentru exploatarea eficientă a resurselor. De aici rezultă o primă observaţie: resursa umană locală e prea redusă pentru un asemenea teritoriu. Soluţia este colonizarea. Ea se va face în mai multe etape şi va propune, unor populaţii din cadrul imperiului şi din afara lui, o nouă viaţă, un nou mod de trai şi speranţa unui viitor mai bun pentru generaţiile următoare.
La fiecare etapă de colonizare, statul alocă bani, stabileşte amplasamentele noilor sate în raport cu resursele naturale şi caută colonişti printre comunităţile „specializate“ în domenii legate de utilizarea aceloraşi resurse naturale, cum ar fi agricultură, minerit etc. Aşa încît germani, francezi, italieni, cehi, slovaci se alătură românilor şi sîrbilor localnici. În funcţie de locul destinat noilor aşezări, Cancelaria întocmeşte planuri ale localităţilor, ale locuinţelor şi gospodăriilor; în funcţie de fondurile alocate, coloniştii primesc şi materiale de construcţie.
Una dintre aceste localităţi este Charlottenburg. Întemeiat în 1770-1771, în cadrul celei de-a doua colonizări, satului i se întocmeşte un plan puţin obişnuit. Accesul se face prin trei drumuri care debuşează într-un inel de circulaţie ce separă cele două zone ale satului: cea aflată în proprietate comună, din centru, şi cea a şirului de gospodării aşezate radial. Secretul acestei forme neobişnuite: localitatea era destinată producţiei de mătase. Fiecare casă îşi avea propria crescătorie de viermi de mătase şi instalaţii pentru extragerea firelor. Zona centrală, cea din interiorul inelului, era plantată cu duzi – perfectă poziţionare a sursei de hrană pentru viermii de mătase ai fiecărei gospodării. Am fost şi sînt şi acum fascinată de această „eficienţă în exploatare“ a întregii localităţi, realizată încă de la început pe baza unei planificări adaptate la teren, la resurse şi la funcţiunea propusă. Iar în cartea lui, Teodor Octavian Gheorghiu ne lămureşte asupra modului de gîndire care a produs un asemenea exemplu de „bună guvernare“.
Astăzi, cînd urmaşii coloniştilor veniţi din Tirol s-au întors în zona în care îşi aveau rădăcinile, satul Charlottenburg păstrează încă o parte a trăsăturilor care i-au făcut faima. De aceea, zona centrală se află înscrisă în Lista Monumentelor Istorice, cu indicaţia TM-II-s-A-06198.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: ro.wikipedia.org
