La englezi se numeşte, pragmatic, night landscape, la italieni paesaggio luce, la fel la francezi: paysage-lumière. Toate definesc acelaşi domeniu al luminii artificiale de utilitate publică gîndite şi făcute în aşa fel încît să pună în valoare peisajul urban şi – de cele mai multe ori – monumentele istorice, clădirile care definesc personalitatea oraşului sau a peisajului.
Pînă la urmă, da, proiectul SALVart şi autorii săi sînt de felicitat: biserica din Pietrari, monument istoric, a fost salvată de la distrugerea la care părea condamnată, fiind restaurată şi strămutată într-un mediu nou, care este prin vocaţie un păstrător de valori: Muzeul Satului Vîlcean din Bujoreni, Vîlcea.
Biserica a fost „redescoperită“ de dl Alexandru Nancu, în cadrul unui proiect de inventariere, studiere şi restaurare a bisericilor de lemn din nordul Olteniei, pe care Fundaţia HAR – condusă de dl Nancu – îl desfăşoară, încă din anul 2000, în parteneriat cu Muzeul Judeţean Vîlcea.
Dan Dinescu este un fotograf. De fapt, un excelent fotograf, care şi-a publicat doar o mică parte a fotografiilor făcute cu pasiune şi cu bucuria de a privi la obiecte şi peisaje într-o manieră aparte.Nu putem spune că fotografiile de arhitectură ale lui Dan Dinescu sînt triste sau nostalgice, chiar şi atunci cînd e vorba de construcţii ce par condamnate la dispariţie.
Da, se poate şi la noi, o să spuneţi după ce veţi vedea fotografia interiorului bisericii din Bordeşti. Fiindcă imaginea publicată de Răzvan Chirac pe blogul său ne aşază nu numai în faţa unui monument de arhitectură de excepţie, ci ne dă ocazia să vedem rezultatele unei restaurări remarcabile.
Dacă, ajunşi la Herăşti, sîntem uimiţi în faţa imaginii neaşteptate a casei pe care Udrişte Năsturel o construieşte în 1641-1643, trebuie să ştim că forma actuală este dată de una dintre cele mai remarcabile restaurări făcute în anii ’50. De la data construirii şi pînă la restaurare, întregul ansamblu al curţii suferă numeroase transformări.
„Toţi boierii din Ţara Românească au clădiri minunate în satele lor. Fiecare are întotdeauna lîngă casa lui o biserică mare, înzestrată cu danii, şi fiecare boier se întrece cu cei de o seamă cu el în ce priveşte frumuseţea clădirii şi a lucrăturii. Ei îşi pun toată mîndria în aceste lucruri. Cînd vreunul din ei este scos din slujbă, el se retrage pentru tot restul vieţii în satele sale şi în palatele sale şi îşi are biserica lui alături.“
În anii 1871-1873, Alexandru Odobescu, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, trimite către învăţătorii satelor din România ordinul de a răspunde la un chestionar referitor la „antichităţile“ aflătoare pe teritoriul satului, amplasarea, descrierea şi starea lor; era cerută totodată şi reproducerea legendelor locale legate de acestea, sau fapte petrecute în legătură cu ele.
Nici o carte nu ne pregătise pentru ce aveam să trăim din plin în cele 16 ore ale unei zile frumoase de septembrie. Ar fi trebuit să fie decorul unui film făcut de Tarkovski împreună cu Kusturica, asta în cazul în care aşa ceva s-ar fi putut întîmpla. Oricum, şi fără ei, am rîs cu lacrimi care tindeau să se transforme în plîns, m-am simţit umilită şi pe alocuri disperată, pierdută şi desprinsă de lume.
Amplasată pe un bot de deal înalt şi cu pante repezi şi greu accesibile, cetatea Gurghiu este atestată în secolul al XIV-lea ca una dintre cetăţile regale (castrum regalis) destinate să întărească puterea centrală în raport cu tendinţele centrifuge ale nobilimii.
Marile operaţiuni de „sistematizare“ pe care le-au suferit Iaşii în a doua jumătate a secolului trecut au condus la distrugeri ireparabile ale ţesutului urban şi la dispariţia unor zone şi clădiri care constituiau personalitatea distinctă a oraşului. Afirmaţia a devenit banală prin repetare şi se aplică nu numai capitalei Moldovei, ci şi numeroaselor oraşe traumatizate din România.
Pentru foarte mulţi dintre noi, numele localităţii nu spune nimic. Asta şi pentru că satul, situat la graniţa de astăzi cu Ucraina, s-a numit pînă la colectivizare Hilişeu-Curt. Marele Dicţionar Geografic afirmă că familia Curt avea moşii aici încă din 1759, că şcoala a fost făcută, probabil pe la jumătatea secolului al XIX-lea, „de către Alecu Curt (...)“.
Conform tradiţiei, prima biserică a mănăstirii Dintr-un lemn a fost construită din lemnul unui singur stejar, pentru a adăposti o icoană făcătoare de minuni găsită în secolul al XVI-lea. În jurul acestei biserici modeste s-ar fi organizat un prim schit de maici.
O inscripţie aflată pe o cruce de piatră din vecinătatea construcţiei menţionează cîteva nume: „Tudor, monahia Salomia..., Radul, Voica, Albul, Voina, Neacşa, Albul... Frăncul, Oprişa, Stanciu, Ivani, Rucsanda, Alba, Despa, Voicu“. Aceştia ar fi putut fi reprezentanţii comunităţii urbane şi ai breslei olarilor care au donat bani şi au dispus ridicarea construcţiei, probabil spre sfîrşitul secolului al XVII-lea.
S-au celebrat în octombrie trecut 350 de ani de la sfinţirea bisericii mănăstirii Golia din Iaşi. O ceremonie religioasă a avut loc, iar momentului şi edificiului le-a fost consacrat un volum de studii semnate de nume de prestigiu din domeniile istoriei, istoriei artei, arheologiei româneşti.
Un teren întins, păstrînd ici şi colo plantaţii şi arbori bătrîni, urme de alei care au făcut cîndva parte dintr-un parc. Aşezată într-o poziţie privilegiată, o clădire încă impunătoare, deşi pe cale de a deveni ruină. Palatul şi parcul din Comlod reproduc atît o situaţie „de epocă“ şi „de familie“, cît şi o stare actuală comună celor mai multe dintre reşedinţele nobiliare de valoare din Transilvania.
moNUmenteUITATE este titlul unui proiect început de către studenţii anului III Arhitectură, în primăvara anului 2008. De atunci, trei serii de studenţi au plecat să descopere sau să redescopere clădirile şi ansamblurile reşedinţelor nobiliare din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. S-au întors cu informaţii, desene şi fotografii care, puse împreună, reconstruiesc un peisaj urban şi extraurban remarcabil, uneori spectaculos, în mare parte necunoscut.
