O „insulă” în Iași
Marile operaţiuni de „sistematizare“ pe care le-au suferit Iaşii în a doua jumătate a secolului trecut au condus la distrugeri ireparabile ale ţesutului urban şi la dispariţia unor zone şi clădiri care constituiau personalitatea distinctă a oraşului. Afirmaţia a devenit banală prin repetare şi se aplică nu numai capitalei Moldovei, ci şi numeroaselor oraşe traumatizate din România. Este deci o situaţie generală şi generalizată de ideologia epocii, de politica de partid, cea care filtra inevitabil pregătirea profesională a arhitecţilor, dar mai ales practica de arhitectură a anilor ’70-’80. Au mai contribuit la înlocuirea fondului construit existent cu ansambluri de blocuri de locuit cu înălţime mare şi istoriile oficiale ale arhitecturii, cele care tratau ca lipsite de valoare construcţiile secolului al XIX-lea, dar şi cele ale secolului al XX-lea care nu se înscriau în liniile modernismului ante- şi postbelic. De altfel, această poziţie o urma adesea pe cea a unor istorici renumiţi ai arhitecturii europene, cum era Bruno Zevi, care privea arhitectura secolului al XIX-lea de pe poziţiile revoluţionare ale avangardei moderniste.
În România, cele mai vulnerabile s-au dovedit a fi oraşele din zona extracarpatică. Formate pe alte principii decît cele din centrul şi vestul Europei, caracterizate adesea ca fiind „sate mai mari“ urbanizate în acelaşi secol blamabil, ele păreau lipsite de coerenţă; sau măcar de coerenţa pe care o aveau oraşele din Transilvania şi Banat. De-abia ultimele două decenii au început să reconsidere, la nivel academic, dar şi la cel al practicii urbaniştilor şi arhitecţilor, centrele urbane care purtau amprenta unei organizări diferite, de factură balcanică şi oriental-europeană; şi să repună în discuţie o modernizare mai nuanţată, mai sensibilă la valori locale, a oraşelor din estul Europei. Pentru cele deja desfigurate, precum Iaşii, a fost însă prea tîrziu: buldozerele îşi făcuseră de mult treaba.
Nu ştiu numele arhitecţilor care au lucrat la Iaşi, proiectînd blocurile de locuinţe care străjuiesc strada Independenţei. Ştiu însă că – aşa cum, din fericire, s-a întîmplat şi în alte oraşe – au încercat şi au reuşit să salveze părţi valoroase din structura urbană. Profitînd de faptul că bisericile care erau înscrise în lista monumentelor aveau o oarecare „imunitate“, le-au ocolit nu numai pe ele, ci şi zonele din jurul lor, păstrînd nişte „insule“ în care suprapunerea şi alăturarea unor clădiri din epoci diferite alcătuiesc fragmente coerente ale devenirii oraşului. Un astfel de ansamblu este şi cel al bisericii Sf. Ioan Botezătorul. Construirea ei este începută de Miron Barnovschi şi durează surprinzător de mult: din 1626 pînă în 1629 de-abia se ajunge la partea superioară a ferestrelor. Vasile Lupu este cel care încheie şantierul şi sfinţeşte biserica în 1635. Renumele ei se datorează unor amenajări defensive mai rar întîlnite: deasupra bolţilor şi sub acoperiş, pe întreg conturul bisericii, este amenajat un drum de strajă cu guri de tragere; apărători plasaţi în turnul clopotniţă şi în pod puteau să respingă un atac asupra lăcaşului de cult sau a zonei din imediata apropiere. Explicaţia se găseşte în cronicile epocii, care semnalează dese incursiuni de jaf ale tătarilor sau ale cazacilor în teritoriile moldoveneşti, determinînd perpetuarea şi perfecţionarea unor forme de fortificare a construcţiilor, fie ele laice sau religioase.
În apropierea bisericii, cîteva case mici, cu înfăţişare modestă stau strînse una în alta şi formează un decor specific pentru ceea ce însemna un ansamblu parohial orăşenesc la început de secol XX. Locuinţa preotului, cea a dascălului, şcoala de cîntăreţi bisericeşti formează împreună cu biserica un decor care combină epoci şi stiluri diferite într-o imagine unitară. Această „insulă“ a Iaşilor ar putea să devină – prin grija autorităţilor şi cu ajutorul unor arhitecţi care să propună îmbunătăţirea amenajărilor exterioare – un punct de referinţă în traseul de vizitare a vechii capitale moldovene.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
