Biserica de lemn din Pietrari-Angheleşti, Vîlcea (II)

- un transplant reuşit? -

Pînă la urmă, da, proiectul SALVart şi autorii săi sînt de felicitat: biserica din Pietrari, monument istoric, a fost salvată de la distrugerea la care părea condamnată, fiind restaurată şi strămutată într-un mediu nou, care este prin vocaţie un păstrător de valori: Muzeul Satului Vîlcean din Bujoreni, Vîlcea.

Cu toate astea, îmi dau seama că titlul ales nu este dintre cele mai fericite. Nu este vorba de un transplant. Numele operaţiunii nu este cel corect. Un transplant înseamnă o extragere a unui organ sănătos dintr-un organism şi folosirea lui pentru a înlocui un organ similar nefuncţional într-un alt organism. În felul acesta, organismul receptor este completat şi pus în stare de funcţionare.

Or, acţiunea despre care vorbim este mai curînd munca specifică unui colecţionar, a unui anticar, în sensul vechi al cuvîntului, indicînd pe cel care adună obiecte vechi aflate în stare precară de conservare, le repară, le restaurează şi – atunci cînd frumuseţea şi valoarea lor i se par de excepţie – le păstrează la loc de cinste în propria colecţie, fără a le înstrăina vreodată. Asta îmi aminteşte de anticarii din anii ’60 din Pasajul Victoria. Unul dintre ei a avut ani de zile în vitrină două splendide ceasuri de masă datînd din perioada interbelică şi de care refuza să se despartă, indiferent de preţul oferit. Le repusese în funcţiune – ora pe care o indicau ele constituia unul dintre reperele noastre în drum spre facultate –, le restaurase cu grijă şi le expusese în vitrină. Ele constituiau o parte a emblemei lui, a vitrinei care îl reprezenta şi pe el, restaurator, colecţionar şi cunoscător în domeniul obiectelor cu valoare istorică şi estetică.

Muzeul de la Vîlcea este probabil în această situaţie, colecţionează fără nevoie reală, doar pentru a păstra obiecte de arhitectură care sînt pentru el nepreţuite, le îngrijeşte şi le pune în vitrină, adică le expune pentru a putea fi vizitate şi admirate. Şi ele devin astfel obiecte de colecţie, de muzeu, adică o operaţie care nu este tocmai în spiritul conservării şi restaurării de arhitectură. Fiindcă, spre deosebire de obiectele de artă, cele de arhitectură sînt făcute să trăiască prin folosinţă, cu alte cuvinte, să adăpostească o funcţiune, a cărei dispariţie conduce la părăsirea clădirii şi la ruinarea ei. Pentru biserica din Pietrari-Angheleşti, acţiunea întreprinsă de Fundaţia Har constituie o ultimă, dar incompletă încercare de a face să supravieţuiască un edificiu arhitectural; este o supravieţuire parţială, prin şi pentru imaginea obiectului ca o operă de artă, şi nu ca una de arhitectură. Ceasurile anticarului din pasajul Universităţii arătau permanent ora exactă; ce va face biserica din Pietrari-Angheleşti în „vitrina“ Muzeului Satului Vîlcean?

Nu numai atît. Arhitectura are valoare în mediul natural şi construit în care se află. Marile „mutări“, translatări ale „epocii de aur“ au redus în mod drastic valoarea bisericilor care au suferit această intervenţie. Este de altfel şi motivul pentru care a fost concepută şi pusă în aplicare la nivel internaţional ceea ce se numeşte zona de protecţie a monumentelor, adică acea zonă necesară obiectului sau ansamblului pentru a putea fi perceput, admirat, analizat. Şi pentru a putea constitui, în continuare, o piesă importantă a ansamblului – rural sau urban, natural sau construit – din care face parte. În cazul de la Angheleşti, această zonă a fost alterată şi mica biserica a fost „înghesuită“ de o mare şi neinspirată biserică nouă de zid.

Rezultă de aici că vorbim de un transplant al unui organ respins de organismul în care era integrat. Şi organismul este, în cazul de faţă, comunitatea locală care, din indiferenţă sau/şi neştiinţă a respins organul, l-a declarat „bolnav“, lăsîndu-l să se ruineze. Le va lipsi? Nu sînt sigură.

Pe de altă parte, noi ce vom face? Ministerul Culturii va opera modificări în Lista Monumentelor Istorice, schimbînd adresa bisericii; iar noi, în loc să ne ducem la Pietrari-Angheleşti să vedem biserica, vom pleca la Muzeul Satului Vîlcean şi vom vedea tot ce e de văzut în ţară. Vom mai face – tot prin voluntariat şi organizaţii nonguvernamentale – cîteva alte muzee cu edificiile pe care le socotim importante şi vom demola tot restul ce ar urma să fie înlocuit cu... ce oare?

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.