Ansamblul de la Coţofenii din Faţă, Dolj
Atunci cînd vreau să scriu despre un ansamblu sau o construcţie pe care nu am văzut-o de mult, mă folosesc de net, unde găsesc frecvent fotografii recente şi comentarii asupra stării de conservare (?) a unor clădiri sau/şi ansambluri care – de cele mai multe ori – fac parte din Lista Monumentelor Istorice. Un specialist IT, un doctor, cîţiva fotografi, un profesor de geografie, un istoric, studenţi în domenii diferite sau pur şi simplu localnici sau turişti cu meserii diverse şi aflaţi în posesia unui aparat de fotografiat îşi pun pe bloguri descoperirile făcute în materie de locuri şi edificii care i-au impresionat, care li se par memorabile şi a căror existenţă merită a fi cunoscută şi de alţii. Dacă dau aici lista ocupaţiilor acestor (sper!) prieteni ai mei din lumea virtuală, o fac fiindcă mi se pare că ea, lista, poate fi considerată a ilustra un eşantion reprezentativ pentru societatea românească. Şi atunci, dacă eşantionul are o astfel de preocupare legată de mediul în care trăieşte, de ce nu stau lucrurile la fel cu societatea pe care o reprezintă?
Nu mă băgaţi în seamă? e o întrebare retorică! Bună de pus ca motto şi pentru ansamblul curţii boiereşti de la Coţofenii din Faţă, din judeţul Dolj, şi pentru starea jalnică în care se află acesta. Înlocuind curtea de secol XVII a spătarului Mihai Coţofeanu ce se afla în partea din vale a satului, ansamblul situat pe faleza Jiului este un exemplu de arhitectură rezidenţială din Ţara Românească, remarcabil pentru arhitectura lui, pentru cei două sute de ani de locuire neîntreruptă şi pentru felul în care generaţii la rînd au socotit că trebuie să-l îmbogăţească, punîndu-şi amprenta pe felul în care acesta s-a păstrat în perioada de pînă la Al Doilea Război Mondial.
Cel mai important, semnificativ şi spectaculos obiect de arhitectură este casa: „Bojarenhaus Spatar Predescu in Coţofeni (Dolj), 1765“, ne spune Wilhelm Jänecke, în a sa Das rumänische Bauern und Bojarenhaus, Bukarest, 1918, unde o şi ilustrează cu două fotografii. Ridicat deasupra unor încăperi boltite destinate anexelor, nivelul locuibil este accesibil printr-un foişor cu scară exterioară; repartiţia încăperilor este specifică epocii de construcţie, la fel cum sînt şi bolţile care acoperă fiecare încăpere în parte.
O biserică aflată şi ea pe faleză, la oarecare distanţă, este capela curţii – înlocuind şi ea o biserică mai veche, dispărută pe la 1820, ne spune Nicolae Iorga – construită de familia Coţofeanu în 1827-1831. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, moşia se împarte între cele două fiice ale familiei, iar alături de casa veche se ridică o nouă casă, în stil neoromânesc. Casa trebuie să fi fost gata la 1906, an în care arhitecţii peisagişti E. Redont şi E. Pinard – autorii Parcului „Bibescu“ din Craiova – sînt angajaţi să proiecteze parcul curţii de la Coţofeni. Ceea ce şi fac, unificînd întregul ansamblu printr-o amenajare peisageră, incluzînd şi „fîntîna spătarului“, cea care capta cîteva izvoare la baza falezei şi care se mai vedea încă acum cîţiva ani. Imaginea şi starea construcţiilor erau excelente, aşa cum mărturisesc, de pildă, fotografiile făcute cu ocazia vizitei Reginei Maria din anii ’30.
În 1949 sau 1951, curtea a trecut în proprietatea Institutului Agronomic din Craiova, apoi a unei unităţi militare, pentru a rămîne pînă astăzi în „custodia“ administraţiei locale. Un proiect de restaurare iniţiat de Ministerul Culturii în 1998 nu a fost dus pînă la capăt din lipsa fondurilor. Chiar şi aşa, în starea proastă în care se află, curtea i-a impresionat pe cei care au văzut-o recent. Oare cum facem să extindem „eşantionul“ şi către zona decizională?
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: C. Pătrasşcu