Locuri şi utopii. Timişoara interbelică (I)
În jur de 1910 se tipăreşte la Timişoara o carte poştală care suprapune peisajului urban existent un număr impresionant de „maşini ale viitorului“. Imaginea e neaşteptată, mai ales cînd nu ştii – cum nu ştiam nici eu pînă de curînd – că astfel de cărţi poştale încep să fie tipărite în Europa după 1900. Un blog de colecţionar (http://wangfolyo.blogspot.ro/2012/02/az-elmult-jovo.html) ne oferă informaţii despre oraşele din Imperiul Austro-Ungar în care s-au tipărit astfel de cărţi poştale, în jur de 1910. Cum Timişoara era unul dintre oraşele importante din Imperiu, nu e de mirare că modelul este preluat şi aici. Buziaşul, Sighetul, Oradea vor urma – la rîndul lor – acest tip de carte poştală. Opere ale unor fotografi necunoscuţi, plini de imaginaţie şi entuziasm pentru tot ceea ce înseamnă sau poate însemna progresul tehnologic în materie de transport urban, cărţile poştale de acest tip ilustrează – după părerea mea – uneori o „modă“, alteori mentalităţi şi aspiraţii ale comunităţilor locale.
Cartea poştală timişoreană este un exemplu de acest fel. Proveniţi din Banatul coloniştilor, din ceea ce am numit la un moment dat „America estului european“, locuitorii Timişoarei aspiră la tot ce însemna în epocă progres şi îşi imaginează evoluţia oraşului ca loc al expansiunii tehnologiei.
Nu spun asta întîmplător, ci bizuindu-mă şi pe alte manifestări ale timişorenilor din epoca ulterioară publicării cărţii poştale. La scurtă vreme, Ernst Mühle, devenit mai tîrziu un chirurg celebru al Timişoarei, începe să construiască macheta oraşului „Golicity“. Completat constant pînă la sfîrşitul deceniului 4 al secolului al XX-lea, oraşul imaginat de doctorul timişorean se bazează pe surprinzătoare cunoştinţe în domeniul urbanismului şi al arhitecturii – probabile reflexii ale propriilor năzuinţe ale autorului –, dar şi, fără îndoială, pe modul de a privi oraşul propriu comunităţii din care făcea parte.
Imaginaţia lui Ernst Mühle este evident stimulată de idei şi de noţiuni noi, unele foarte asemănătoare cu cele vehiculate atît de teoreticieni, cît şi de administraţiile urbane în perioada interbelică. Dacă, din păcate, macheta nu se mai păstrează, iar fotografiile acesteia sînt reproduceri de foarte slabă calitate, descrierea oraşului făcută de Victor Déznai în 1936, în revista Urbanismul, este elocventă pentru ideile pe care le ilustrează lucrarea de decenii a unui neprofesionist pasionat de evoluţia urbană. Ca şi în cartea poştală, progresul tehnologic se situează pe primul plan; doar că aici, în macheta doctorului Mühle, acesta este un mijloc de a oferi cetăţii toate atributele necesare pentru a creşte armonios şi „organic, dezvoltată intim... cu viaţă.“ Pentru autorul prezentării, macheta „este expresia palpabilă şi admirabilă a instinctului constructiv, dialectic şi pacific, şi care caută să clădească cetatea idealurilor noastre.“
Andreas Mühle, nepotul lui Ernst Mühle, mi-a relatat că macheta oraşului Golicity a fost urmată, după război, de cea a oraşului Montecapela, ambele predate Muzeului Banatului de către membri ai familiei sale, în 1997. Îi mulţumesc încă o dată pentru informaţiile relative la membrii familiei sale şi la contribuţiile lor la modernizarea oraşului. Din nefericire, cele două machete donate Muzeului se aflau într-o stare avansată de degradare, recuperarea lor fiind imposibilă (vezi Raoul-M. Şeptilici, „Cîteva medalii şi distincţii ce au aparţinut lui Wilhelm şi Arpad Mühle donate Muzeului Banatului“, publicaţia Analele Banatului, 1998).
(Textul de mai sus foloseşte extrase din volumul Timişoara interbelică. Urbanism şi arhitectură, aflat sub tipar)
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: Colecţia Octavian Leşcu
