Del prencipe della Valacchia Maggiore (I)

Acesta este titlul unui capitol din cartea lui Stefano Guazzo, Dialoghi piacevoli, apărută la Veneţia în 1586. Cartea lui Guazzo este un tratat, specific pentru peninsula italică în secolul al XVI-lea. Petru Cercel a fost ales de către autor pentru a ilustra un „model“ de principe al epocii. În aceste condiţii, este evident că în prim-plan se află calităţile lui Petru Cercel, sau ceea ce în epocă era socotit ca meritoriu pentru o figură princiară.

Guazzo nu este singurul contemporan al lui Petru Cercel care a scris despre el. În 1944, istoricul român Ştefan Pascu publică – folosind o documentaţie care conţine şi un mare număr de acte diplomatice din a doua jumătate a secolului al XVI-lea – cea mai completă istorie a vieţii principelui Valahiei: Petru Cercel şi Ţara Românească, Institutul de Istorie Naţională, Cluj, 1944. Textul fundamental, pe care se bazează lucrarea, este amănunţita relatare a celui ce, timp de opt ani, a fost secretarul devotat, confidentul şi sprijinitorul principelui, genovezul Franco Sivori. Textul acestuia – Memoriale delle cose occorse a me Franco Sivori del signor Benedetto dopo la mia partenza di Genova l’anno 1581 per andar in Vallachia – este, fără dubiu, cel care repune în drepturi personalitatea uneia dintre cei mai remarcabile figuri ale istoriei româneşti.

Născut în 1545, Petru Cercel avea 10 ani cînd, ca fiu al principelui Valahiei, este adus la Constantinopol pentru a zălogi – conform obiceiului timpului – atitudinea proturcească a tatălui său. După moartea acestuia, în 1558, tînărul principe este trimis în insula Rodos, apoi în Caramania, în Cipru, mai tîrziu la Damasc şi în „alte locuri mai îndepărtate“. Alep este ultimul loc al exilului în care fusese ţinut timp de 14 ani. În 1569 pleacă pe ascuns din Siria şi îşi începe, astfel, itinerarul european destinat să-i deschidă drumul spre mult rîvnitul tron al Valahiei. Orice mijloace sînt bune pentru atingerea acestui scop, şi Petru – cunoscător al politicii vremii – va căuta să-şi cîştige aliaţi puternici care să-l impună în faţa turcilor.

Plecat din Asia, Petru Cercel trece prin Polonia, unde arhitecţi italieni erau chemaţi să ridice edificii de factură renascentistă; devine, la Viena, un apropiat al lui Maximilian al II-lea, împăratul sensibil la farmecul Veneţiei şi al grădinilor sale; petrece destulă vreme la Roma, la curtea papală, pentru ca fastuoasele decoruri arhitecturale ale epocii să-i devină familiare; trăieşte, apoi, la curtea Franţei – ţară care-şi îmbogăţise patrimoniul, încă din vremea lui Francisc I, cu operele unor arhitecţi ca Primaticcio şi Rosso.

Henric al III-lea – interesat de a crea în răsăritul Europei o zonă de influenţă franceză – intervine la Poartă pe toate căile, pentru instalarea lui Petru pe tronul valah. La insistenţele regelui Franţei, în septembrie 1580, Petru primeşte de la Murad al III-lea invitaţia de a merge la Constantinopol, spre a fi învestit ca voievod al Valahiei, fapt care se petrece în 1583.

Personaj marcat de modernitatea occidentală a epocii sale, cizelat în contactul cu lumea literaţilor, a principilor, a diplomaţilor şi-a aventurierilor pe care îi frecventează în peregrinările sale europene, Petru Cercel aspiră – odată devenit domn – să-şi conducă principatul după modelele curţilor cărora le fusese onorat oaspete. Evenimente independente de voinţa sa nu i-au dat răgazul necesar schimbării unei politici care-şi avea prea adînci rădăcini; sau poate domnia i-a fost scurtată de chiar încercarea de a-şi pune în aplicare intenţiile – prea înaintate pentru deja împămîntenita „viaţă molcomă orientală“ şi pentru vigilenţii ochi ai turcilor.

Singurul domeniu în care principele reuşeşte să-şi pună în practică ideile reformatoare în efemera sa domnie (1583-1585) este cel al urbanismului şi al arhitecturii. Cu alte cuvinte, putem vorbi de o politică urbană pe care Petru Cercel o urmăreşte şi care dă roade chiar în timpul domniei, în capitala sa, Tîrgovişte.

(Textul foloseşte extrase din articolul cu acelaşi titlu, publicat în Romania culturale oggi, Roma, 2008.)

Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.