Un palat dispărut de două ori la Măgureni, Prahova
În 1910, timp de aproape două luni, Virgil Drăghiceanu a condus săpătura arheologică de la Măgureni, Prahova. Este, probabil, cea mai senzaţională operaţie de (re)descoperire a unei reşedinţe boiereşti din secolul al XVII-lea. Pentru că, despre asta este vorba: despre casa (sau palatul) ridicată – în anii 1667-1671 – de către Drăghici, unul dintre fiii celebrului postelnic Constantin Cantacuzino.
De-a lungul timpului, palatul a fost reşedinţa ramurii Măgureanu a familiei Cantacuzino şi a rămas astfel pînă în 1839, cînd un cutremur a pus capăt existenţei sale. Ruinele au fost încetul cu încetul acoperite de pămînt şi, în 1910, un deal indica locul unde se aflase construcţia principală a reşedinţei. Asupra lui s-a concentrat echipa condusă de Virgil Drăghiceanu şi de colonelul Nicolae Grigore Cantacuzino, strănepot de frate al ultimului Cantacuzin care locuise palatul. Ceea ce au descoperit era fabulos: pivniţa, parterul şi o parte a etajului au fost dezvelite atunci; multe dintre ziduri purtau încă luxoasa şi strălucitoarea decoraţie iniţială, aşa cum se păstrau ancadramentele şi coloanele sculptate în piatră, toate datînd din secolul al XVII-lea. Un inventar de obiecte găsite în săpătură completează articolul excelent publicat de Drăghiceanu în 1924 în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice. Fotografiile care însoţesc articolul, ca şi reconstituirea planurilor palatului ne pun în faţa unei reşedinţe neobişnuite pentru epocă şi al cărei model nu a mai fost reluat. Din acest punct de vedere, nimic nou: perioada este cea în care marii boieri îşi ridică ansambluri rezidenţiale – curţi – pe moşiile pe care le stăpînesc. Cum numărul lor e mare, este de presupus că meşterii şi modelele provin din zone diferite, fapt demonstrat de diversitatea formelor adoptate în aceeaşi perioadă de o reşedinţă sau alta: clădirile de la Herăşti sînt diferite de cele de la Strehaia sau de cele de la Filipeştii de Tîrg – pentru a da doar cîteva exemple.
În ceea ce priveşte palatul de la Măgureni, acesta era ridicat deasupra unei mari pivniţe ale cărei bolţi vor face şcoală o bună bucată de vreme; spaţiul locuibil este rezolvat aici pe două niveluri legate între ele printr-o scară interioară; încăperile celor două niveluri sînt grupate în jurul unei ample încăperi centrale. Prezenţa unui turn încununat cu o loggie sau un foişor, bolţile utilizate ca unică formă de acoperire a tuturor spaţiilor casei – toate acestea situează edificiul de la Măgureni în fruntea construcţiilor civile ale epocii. Cît despre sursa de inspiraţie, dacă Virgil Drăghiceanu vorbeşte despre adaptarea unui model turcesc, mult timp după, Corina Nicolescu comentează planurile ca provenind din Bizanţul tîrziu, chiar dacă pe filieră turcă. (Cartea ei – Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979 – este, de altfel, un reper în analiza arhitecturii rezidenţiale.)
Revenind la acţiunea din 1910, ea a fost reuşită doar pînă la un punct. Pentru că, după dezvelirea ruinelor – atît de elocvente pentru clădire –, acestea nu par să fi fost puse în siguranţă. Astăzi descoperim că doar o parte a turnului se mai păstrează şi că el sprijină – sau este sprijinit de – case ale sătenilor sau anexe ale acestora, multe construite cu cărămida „recuperată“ din zidurile palatului. Astfel că singurul spaţiu încă intact, cel al pivniţelor, avînd acces prin turn, nu poate fi nici el văzut. Şi nu mă aştept deloc la o schimbare în bine a situaţiei, care ar însemna o punere în valoare a „ruinelor ruinelor“ sau a ceea ce a mai rămas din descoperirea lui Virgil Drăghiceanu.
O reuşită memorabilă dublată de o uriaşă pierdere – aşa aş descrie eu intervenţia din 1910.
Anca Brătuleanu este profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti.
Foto: BCMI, 1924 şi www.pavaza.ro
