Mîndria spaţiului public provincial din Reghin

Răzvan este un tînăr antreprenor de 23 de ani, reîntors la Reghin să-şi construiască, din banii cîştigaţi de el, propria făbricuţă de dulceţuri, imediat după ce şi-a terminat studiile la Cluj. Răzvan este un yuppy – tînăr urban profesionist, consumator de oraş şi de spaţiu public. De cîte ori are ocazia, cînd ajunge la Cluj, ne dă de înţeles, cu cîte o imagine postată pe Facebook, că se simte bine, savurînd oraşul.

Reghinul este un mic oraş de provincie, care a crescut datorită resurselor locale, cum ar fi livezile şi exploatarea lemnului de pe văile Mureşului şi Gurghiului. Oraşul a reuşit, fără subvenţii de la stat, să îşi construiască o viaţă culturală şi un spaţiu public demn de a-l surprinde în ilustrate.

De ce, în prezent, acelaşi spaţiu public nu mai poate fi surprins în ilustrate cu care să te mîndreşti, trimiţîndu-le în lume, însoţite de un mesaj scurt? Probabil că a contribuit mult şi poşta electronică, dar, în afară de asta, mîndria faţă de spaţiul public, aşa cum o vedem în ilustrate vechi, la Reghin, la fel ca în alte oraşe mici, de provincie, nu o găsim exprimată sub nici o altă formă. 

Aparent, în perioada comunistă, spaţiul public era în programul de eliminare prin mutilare. Dovezi pot fi considerate distrugerile decoraţiilor Policlinicii şi ale casei de vizavi de Administraţia Financiară.

Piaţa centrală, un amplu spaţiu public, pe de o parte periculos pentru partidul comunist, pe de altă parte disproporţionat ca raport între deschiderea şi înălţimea fronturilor, a fost transformat într-o zonă verde, cu trasee prestabilite pe planşetă, un loc unde te plimbi cum ţi se spune. Vegetaţia în zona centrală e, astăzi, binevenită, însă spaţiul public, în sensul de loc liber pentru desfăşurarea evenimentelor, căruia să nu-i fie dictat un mod de folosire, a dispărut.

Şi mai trist este că, în prezent, procesul de devalorizare a spaţiului public prin mutilarea faţadelor continuă, deşi sîntem oameni care au urmat mai multe şcoli, conducem maşini mai performante, avem o legislaţie mai stufoasă. În acest context, atitudinea faţă de patrimoniul care nu a fost inclus pe lista de protecţie este ca un examen de bacalaureat pentru o comunitate. Atît pentru proprietar, cît şi pentru arhitect şi autoritatea publică.  

În 2003, clădirea Staats, surprinsă în pictura lui Gustav Müller, şi-a pierdut sprîncenele. Căutînd acelaşi unghi pentru o fotografie, am încercat să îmi imaginez unde s-a aşezat G. Müller cu şevaletul. Astăzi, ar fi fost imposibil de reluat, pentru că pe malul canalului Morii s-a ridicat un zid din beton şi un rînd de anexe din lemn, fără să crească neapărat calitatea locuirii.

De pe vechea clădire din strada George Coşbuc au fost rase decoraţiile. Chiar dacă nu sînt elemente unice, valoarea lor constă în faptul că, astăzi, majoritatea meşterilor nu mai ştiu să facă decoraţii în tencuială. Iar fără decoraţii, aşa cum a rezultat casa de pe strada George Coşbuc, ne-o putem imagina la fel de bine într-o suburbie din Constanţa, Botoşani sau Arad.

Baia evreiască, a cărei faţadă plastică o admiram din fundul grădinii mele, astăzi e complet rasă, mutilată şi vopsită într-o culoare extrem de stridentă. Cu toate că autorităţile se străduiesc să ceară toate actele necesare pentru o intervenţie legală (formalitatea), ceva între cele trei elemente (proprietar – arhitect – autorităţi) încă lipseşte (esenţa).

La fel cum psihologii interpretează noţiuni abstracte, precum relaţiile copiilor faţă de persoane, prin „testul arborelui“, spiritul locatarului şi al unei comunităţi se poate citi prin arhitectură şi spaţiu public. 

Astfel, Răzvan, cît şi tinerii generaţiei lui, care încă îşi caută locul de debut, ar avea la dispoziţie, prin spaţiile publice, un indicator veritabil al calităţii vieţii, subiect tratat şi de Richard Florida în The Flight of the Creative Class. 

Klaus Birthler este arhitect.