Alexandru GRUIAN

Parcă vedeam tunelul, fiecare pas al lor îmi dădea fiori și respiram sacadat, gîndindu-mă dacă îmi va fi dat vreodată să trăiesc o asemenea aventură. În mintea mea, tunelul era lung, nu i se putea vedea capătul, nu foarte lat, cu partea de sus semicirculară, cu pereți din pietre prismatice, alungite, așezate regulat, pe care jucau umbrele celor care înaintau precaut, umbre inconsistente și haotic redate de flacăra torțelor.

Sînt un decrețel excentric, într-un sens geometric, dacă punctul zero al startului decrețeilor a fost, strict decizional și apoi biologic, luna octombrie a anului 1966 (eu fiind născut puțin înainte). Nu mă simt însă nicidecum excentric social sau, folosind un cuv

Cuvîntul-cheie, pace, și Solomon Marcus, academicianul deștept și simpatic care a identificat, crede el – și eu cred – zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama. Să forțez o nevoie din cele zece, îmi spun, s-o trag la subiect, să identific nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar, cu pacea dată de găsirea sensului. Ăla mic, elementar.

În rîndul obiectivelor înaintea cărora se pune imperativul „Salvaţi!“ a intrat de cîţiva ani şi mocăniţa de Hunedoara. Există mai multe astfel de mocăniţe prin Transilvania. Numele este de fapt un diminutiv de alint – mocanii erau oieri nomazi sau stabili în diferite areale transilvane.

Dilemă: la „spaţiul verde pe cap de locuitor“ se pun cimitirele şi dealurile înconjurătoare? Dacă da, atunci Deva ar sta mai bine la acest indicator de sănătate, civilizaţie şi estetică urbană. Pînă în 2012 se părea că scopul administraţiei era să vîneze orice metru pătrat de verdeaţă spre a-l concesiona cuiva care să-l betoneze.

Deveanul mediu va răspunde invariabil că oraşul lui este cochet. Aici încap multe – iubirea de locul unde trăieşti, o anume candoare provincială, mîndria de a fi locuitorul unei reşedinţe de judeţ. Şi, evident, propriul orizont, propriile aşteptări.

Există monumente, construcţii, clădiri vechi pentru care trecerea timpului este fatală, la ea adăugîndu-se nepăsarea. Începută în 2007 cu surle, trîmbiţe şi emisiuni TV, reabilitarea Cetăţii Devei s-a înfundat după doar doi ani, în catacombe birocratice suficient de dubioase pentru a justifica expresia „s-a furat şpaga“.

În 1998, filmam un documentar care s-a numit Poveşti de aur. Roşia Montană şi satele din jur sînt, practic, impregnate cu poveşti fantastice despre oloşi (uriaşi) şi pitici care exploatau aur în vremuri nu foarte clar precizate, cu vîlve, duhuri care bîntuiau galeriile de mină, ajutîndu-i pe căutătorii de aur sau pedepsindu-i pe hoţi.

Identitatea modernă a Devei este dată de stilul Secession, varianta vieneză a Art Nouveau. Scăpat la limită de demolare, centrul vechi, cum este numit, păstrează aroma începutului de secol XX, cu clădiri avînd funcţiuni diverse: sedii de instituţii publice sau private, localuri, imobile de locuit sau cu destinaţie culturală.

Participant la un concurs de literatură, prin clasa a VII-a, îmi propusesem să scriu un „reportaj“. A ieşit o descriere a Termocentralei Mintia, aflată în apropierea oraşului meu, Deva, descriere împănată cu epitete, cu multiple inversiuni adjectiv-substantiv (în genul „măreaţă ctitorie“, „harnici muncitori“), după modelul a ceea ce aveam la vremea aceea în manuale.

Pentru sărbătorile de sfîrşit de an (şi pentru celelalte, dar astea durează mai mult), redacţiile recurg la planul B. Desigur că ar mai putea interveni vreun tsunami sau alt eveniment creator de breaking news, dar mai întîi trebuie asigurat stocul de ştiri cu obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou, obligatoriu tradiţionale, păstrate cu sfinţenie din generaţie-n generaţie...

Deva este oraşul despre care non-devenii ştiu în general două lucruri: că are o cetate şi o şcoală de gimnastică. Modest, deşi potenţialul ar fi mai generos. Cetatea are poveşti spectaculoase cvasinecunoscute pentru români, iar la poalele ei se găseşte o clădire princiară, ale cărei alte două denumiri ar fi mult mai potrivite pentru promovare decît pretenţiosul nume de Muzeu al Civilizaţiei Dacice şi Romane.

Venisem în Răşinari pentru a vedea casa în care s-a născut Emil Cioran. Despre existenţa casei memoriale Octavian Goga aflăm de pe un panou instalat pe marginea drumului, dar nimic despre Emil Cioran. Ne-am amintit de documentarul Exerciţiu de admiraţie, aveam în minte ideea că ar trebui să ajungem pe lîngă un cimitir, unde copilului Emil Cioran îi plăcea să se joace fotbal cu craniile.

Că Palatul Martinuzzi din Vinţu de Jos, judeţul Alba, ar putea fi refăcut ţine de domeniul utopiei. Cel puţin în România crizei, dar întreprinderea ar fi destul de anevoioasă şi în vremuri normale. (Pentru curioşi, Vinţu de Sus nu mai există, este vechea denumire a actualei comune Unirea, tot în judeţul Alba.)

Eram în clasa a IX-a, pe vremea comunismului, cînd premiul oferit în urma cîştigării unui concurs cu tematică istorică s-a transformat dintr-o excursie în Bulgaria tot într-o excursie, dar în Ungaria. Am petrecut o săptămînă la Budapesta şi m-am împrietenit strategic cu trei tipi din Tîrgu-Mureş, care ştiau ungureşte. În comparaţie cu România ultimilor ani ceauşişti, Ungaria era deja la o distanţă apreciabilă. Sau cel puţin aşa indicau unele aparenţe... În vitrinele chioşcurilor de difuzare a p

La 50 de kilometri de Deva, reşedinţa judeţului Hunedoara, se găseşte o comună cu un nume oarecum exotic pentru aceste locuri – General Berthelot. Atestată documentar încă din 1411, sub denumirea de Farkadin, comuna a devenit în 1854 Fărcădinu de Jos, în 1923 – General Berthelot, în 1965 – Unirea, iar în 2001, prin referendum al locuitorilor, din nou General Berthelot.

La momentul în care am fost întrebat dacă pot scrie despre inegalitatea de şanse, prima replică venită a fost „vast program...“. Apoi mi-am spus că mai am timp, că trebuie să evit capcana de tip „Dumnezeu nu ne-a făcut la fel...“, am dat cîteva telefoane, am purtat nişte dialoguri şi am decis că da, pot începe.

La momentul în care am fost întrebat dacă pot scrie despre inegalitatea de şanse, prima replică venită a fost „vast program...“. Apoi mi-am spus că mai am timp, că trebuie să evit capcana de tip „Dumnezeu nu ne-a făcut la fel...“, am dat cîteva telefoane, am purtat nişte dialoguri şi am decis că da, pot începe.

Cinematograful din Deva, singurul din judeţ care încă funcţionează, este mai mult închis. La 432 au fost, în patru zile şi 12 reprezentaţii, vreo 500 de spectatori....

Supărarea unei zîne, în vremuri cu neputinţă de precizat temporal, a produs modificări geografice de substanţă în sud-vestul judeţului Hunedoara....

În aprilie 1994 am cîştigat o licitaţie pentru realizarea unui film documentar de prezentare a - pe atunci - Combinatului siderurgic Hunedoara....

Satul hunedorean Săcărîmb este unul dintre cele patru colţuri ale aşa-numitului patrulater aurifer din Transilvania. Celelalte trei ar fi Abrud, Brad şi Zlatna....

Plan-detaliu pe doi ochi în care se citeşte un soi de bună-dispoziţie (în contrast cu cea degajată de locul în care ne aflăm). Tăietură de montaj....

Munţii Poiana Ruscă se află la sud de rîul Mureş, încadraţi într-un dreptunghi cu colţurile aproximativ marcate de oraşele Deva, Haţeg, Caransebeş şi Lugoj....

Comuna se numeşte Sarmizegetusa, dar fosta capitală romană are un nume lung şi complicat, care mi-a plăcut întotdeauna - Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa....