Cine i-a dat peste nas lui Cioran...?

– ...căutaţi casa lu’ Goga? Îi încolo...
Copilul care ne-a întrebat, de vreo 9-10 ani, venea încet în urma noastră, evitîndu-ne privirile, dar studiindu-ne cu coada ochiului.  
– Nu... Dar tu ştii cine a fost Goga?
– Ştiu... Un poet...
– Dar Cioran ştii cine a fost?
Răspunsul veni uşor ezitant:
– ...tot un poet...
Se îndepărtă, probabil speriat de perspectiva unor întrebări cu iz didactic.  

Venisem în Răşinari pentru a vedea casa în care s-a născut Emil Cioran. Despre existenţa casei memoriale Octavian Goga aflăm de pe un panou instalat pe marginea drumului, dar nimic despre Emil Cioran. Ne-am amintit de documentarul Exerciţiu de admiraţie, aveam în minte ideea că ar trebui să ajungem pe lîngă un cimitir, unde copilului Emil Cioran îi plăcea să se joace fotbal cu craniile. 

Cum nu vedem nici un cimitir, întrebăm din nou, primim indicaţii mai precise şi ne apropiem de centrul comunei. O ultimă întrebare şi oprim lîngă o biserică ortodoxă mare, cu arhitectură interesantă şi pictură exterioară veche, bine păstrată. La cincizeci de metri în josul străzii, cumva pe un colţ, vecină cu podul peste pîrîul ce străbate localitatea, vedem casa în care s-a născut nu filozoful, ci scriitorul Emil Cioran – dacă e să ne luăm după placa aplicată între geamuri. Mă rog, acceptăm denumirea generică de scriitor. Oricum, o săgeată de tablă montată pe un stîlp ne trimite nu spre casa memorială Cioran, ci spre mult mai prozaica „pensiune“ Cioran, grafiată agramat şi pretenţios, cu caractere în stil slavon.  

Lîngă casă, un bust pe un soclu formează un ansamblu umil, disproporţionat în comparaţie cu parterul masiv. Bustul – fără nume, se mizează probabil pe logica privitorului şi corelaţia cu placa de pe casă – pare opera stîngace a unui elev al clasei de arte plastice, aflat mult prea la început de carieră pentru a merita un material mai nobil decît ghipsul. De departe, ni se pare că nu prea seamănă, dar de aproape regăsim totuşi, în cutele de pe frunte şi în buzele cu colţuri arcuite în jos, expresia sceptică a lui Cioran. 

Sintagma folosită ca titlu nu are însă nici o trimitere cinică spre polemici filozofice, ci desemnează ceea ce ni s-a părut o impietate – nasul statuii este spart, rana albă se oferă fără menajamente privirii, aproape că îţi vine să întorci capul, jenat de minima consideraţie acordată de propria comună unui filozof-simbol al unui secol.  Nici o altă explicaţie, cine a fost Emil Cioran („scriitor“ e suficient, deci puştiul avea dreptate – cel puţin semantic), ce a scris, unde, cînd, de ce merită un bust – fie el şi de ghips, dacă în bronz e prea mult. Oricum, pe placa tombală din Paris, cei de acolo au avut grijă să scrie Răşinari. Reciproca nu e valabilă.  

La Răşinari, Goga se bucură de mult mai multă consideraţie. Poate pentru că în şcoală se învaţă la limba română poeziile sale, încă din clasele primare, iar românii se regăsesc mai degrabă în motivele cultivate de poet – ţăranul, viaţa rurală? Sau ştiu de la istorie despre Guvernul Goga-Cuza?  

Cioran, personalitate globală, de la a cărui naştere tocmai s-au împlinit (pe 8 aprilie) 100 de ani, pare destul de ostracizat – şi din programele şcolare, dar şi din panoplia de celebrităţi a Răşinarilor. Îmi vin în minte argumentele arheologului elveţian Laurent Chrzanovski, ce lucrează şi cu Institutul Cultural Român, argumente referitoare la turismul cultural – adică exact forma de turism pe care ar trebui să o aibă în vedere administraţia locală a comunei. În viziunea elveţianului, pentru ca o zonă – includ aici o gamă largă de subdiviziuni administrative, de la sat la municipiu – să atragă turişti, este nevoie ca mai întîi comunitatea locală să conştientizeze şi să valorizeze ceea ce are. Turismul cultural va deveni astfel o rezultantă logică a respectului pe care şi-l acordă respectiva comunitate.

Alexandru Gruian este jurnalist, doctorand al Universităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.