starea reportajului

Cînd am început să lucrez în presă, la început de ani ’90, ştiam cam un singur lucru despre jurnalism: că înseamnă reportaj... Visurile mele de atunci cuprindeau plecări spectaculoase pe terenuri periculoase şi descoperirea unor subiecte nu neapărat senzaţionale, cît pitoreşti, uitate de lume şi emoţionante.

Participant la un concurs de literatură, prin clasa a VII-a, îmi propusesem să scriu un „reportaj“. A ieşit o descriere a Termocentralei Mintia, aflată în apropierea oraşului meu, Deva, descriere împănată cu epitete, cu multiple inversiuni adjectiv-substantiv (în genul „măreaţă ctitorie“, „harnici muncitori“), după modelul a ceea ce aveam la vremea aceea în manuale.

Cum am început să scriu reportaje şi cum personaje descrise iniţial ca un simplu „nea Ion“ sau o banală „tanti Aglaia“ au evoluat înspre „bătrîna care de ani de zile urcă dealul spre biserică, devenind astfel un principiu“, este o poveste de mai bine de zece ani.

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a citit o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi numele unui soldat recent decedat într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana, era unul dintre cei 4000 de soldaţi morţi pînă atunci în război.

Uite, c-a murit reportajul de ziar, de teve. Cred că l-am omorît chiar eu. Aşa, pe nepusă masă. Fără să-mi dau seama. Ce mi-era mai drag în jurnalism cu mîna mea am spînzurat. Păi, da. Despre crima asta aş vrea să mărturisesc. N-am avut perseverenţă, n-am tras cu orice preţ să fiu asociat cu o vechitură, reportajul.

Garajul firmelor RGR Eco service e pe Şoseaua Mihai Bravu, lîngă staţia de metrou. Am intrat dimineaţa devreme în acea curte pătrată, de beton, la ora cînd forfota era în toi. Maşinile de gunoi, aliniate ca la armată, duduiau şi fornăiau. Şoferii încercau motoarele.