Reportajul, cum ar trebui să fie

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a citit o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi numele unui soldat recent decedat într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana, era unul dintre cei 4000 de soldaţi morţi pînă atunci în război. Jones nu şi l-a putut scoate sub nici o formă din minte şi a început să se întrebe obsesiv care a fost parcursul trupului neînsufleţit pînă la groapă.

De obicei, cînd propune idei pentru Esquire – contractul îl obligă la şase materiale mari pe an –, Jones vine cu 10-20 şi i le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Griffin ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neştiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut nici un detaliu în plus. „Fă-l bine“, i-a spus.

L-a făcut. „The Things That Carried Him“, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîştigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat, în numeroase şcoli, celor care vor să înveţe jurnalism narativ.

Intenţionat n-am folosit cuvîntul „reportaj“ – deşi aşa i s-ar spune acestui text în România – şi am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numeşte în presa română „reportaj“ e, de cele mai multe ori, rezultatul observaţiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele şi şpagaturi stilistice şi publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanţe şi fără urmă de construcţie dramatică.

Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.

După ce Griffin i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversaţie stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-şi doreşte să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înţeles demersul şi i-a spus că are o singură rugăminte – să o intervieveze ultima.

Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldaţi şi să petreacă timp la morga din Dover – unde erau aduşi toţi soldaţii morţi peste hotare. Toţi cei solicitaţi, pînă şi cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nici o problemă şi-l vor ajuta cu reconstituirea.

Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcţiile şi vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat şi transportat şi învăţînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar şi povestea a mii de alţi tineri morţi în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, ci povestea unui om, a unui ritual şi a celor rămaşi în urmă.

A intervievat 101 oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri – interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soţia, prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă, trebuie să pui multe întrebări ca să obţii detaliile care aduc scriitura la viaţă. „O informaţie în fiecare propoziţie“ a fost motto-ul. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite, şi nu observate.)

A stat aproape două săptămîni în orăşelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui şi s-a ataşat atît de tare de povestea acestuia, încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă pe dreapta pentru că nu se mai putea opri din plîns.

Textul, ca mai tot ce scrie pentru Esquire, trebuia să aibă 6000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va structura în părţi – fiecare concentrată pe un loc în care s-a oprit trupul neînsufleţit al lui Joey. Griffin i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, să înceapă la înmormîntare şi să termine cu explozia din Irak – astfel cititorul îl va cunoaşte pe Joey înainte să-l vadă murind.

Cînd s-a apucat de scris, şi-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Ruşinat, i-a adus la cunoştinţă editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Griffin l-a liniştit: să scrie cît crede şi vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.

Griffin l-a ajutat să taie vreo 5000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca Jones să aibă spaţiu. Griffin l-a ajutat şi să rescrie unele părţi, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu menţionase că trupul lui Joey fusese adus acolo fără picioare – amputate de explozie – şi cu craniul ţinut laolaltă cu sîrmă. Griffin i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuie să păstreze tot adevărul, integral.

Înainte de publicare, un angajat al revistei a reverificat toate informaţiile; procesul a durat două săptămîni. Textul publicat este unul dintre cele mai intime şi detaliate articole despre război, fără melodramă, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor şi de nevoia de a reda complexitatea şi adevărurile vieţii personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim „reportaj“. 

Cristian Lupşa e editorul publicaţiei Decât o Revistă. Informaţiile de mai sus au fost obţinute din diverse interviuri date de Chris Jones, inclusiv unul acordat prin e-mail autorului.