Nu cred în moartea reportajului

Reportajul nu este un obiect sacru, un exerciţiu de neatins rezervat numai cîtorva scriitori sau jurnalişti de top. Reportajul, aşa cum îl cunosc eu, nu este un gen de castă. De prea multe ori acest gen publicistic este privit ca o bijuterie rezervată unei lumi restrînse, doar pentru că a fost asociat unor mari condeie ale lumii, scriitori celebri care şi-au încercat stilul scriind reportaje de succes într-un anumit moment al carierei lor. Însă aceasta este doar o privire romantică şi superficială asupra unui gen gazetăresc foarte complex. Tabloul este mult mai larg şi este pictat în nuanţe diverse.

Ştiu că există zeci de definiţii ale reportajului, care mai de care mai complicate, dar de fapt lucrurile sînt aşezate cît se poate de simplu.

Reportajul se naşte atunci cînd un martor ocular al unui eveniment, mai mult sau mai puţin excepţional, descrie într-o manieră subiectivă şi cît mai expresivă ce a văzut şi ce a simţit. Pentru mine, reporteri au fost şi supravieţuitorii de pe Titanic, cei care au descris mai tîrziu ce li s-a întîmplat într-o noapte îngrozitoare în mijlocul Atlanticului, şi soldaţii care au trăit războaie sîngeroase şi au apucat să descrie mai apoi traumele lor şi ale celor de lîngă ei, şi supravieţuitorii Holocaustului, şi primul om care a păşit pe lună. Mai ales el, pentru că pînă azi nici un reporter n-a ajuns pe Lună, dar asta nu înseamnă că n-am aflat, de la cel care a călcat pe ea, cum arată suprafaţa Lunii şi ce se vede de-acolo. Reportajele cele mai bune de foarte multe ori nu sînt scrise de un reporter, oricît ne-am dori noi, jurnaliştii, să credem acest lucru. Reportajele bune nu aparţin unei categorii profesionale pentru simplul motiv că nu toate evenimentele excepţionale din această lume aşteaptă prezenţa unui reporter.

Este drept că, atunci cînd un reporter antrenat şi cu experienţă are norocul să se afle la locul potrivit, în momentul potrivit, rezultatul este de cele mai multe ori un diamant, o întreagă poveste concentrată în cîteva file, un cadou oferit cititorului într-o pagină de ziar sau de Internet.

Spre zone mai libere

Aud de ceva vreme un vaiet, o văicăreală destul de gălăgioasă, care anunţă moartea reportajului în presa scrisă, şi în special în presa scrisă românească. O consider o temă falsă şi născută dintr-o privire superficială asupra presei scrise româneşti. E drept că în timpul acestei crize au supravieţuit doar cîteva ziare, iar cele care au mai rămas şi-au restrîns numărul de pagini, dar cine vrea să citească mai poate găsi texte muncite în Gazeta sporturilor, Adevărul sau Jurnalul Naţional. Şi cine a spus că locul reportajului este doar în ziarul care apare zilnic? Reportajul a migrat în locuri în care reporteri atenţi la detalii şi-au construit spaţii de exprimare mai libere. Îi găsim în reviste independente precum Decît o Revistă sau pe Internet.

Dacă privim la reflectarea prin reportaje a unui mare eveniment petrecut la începutul acestui an în România, şi anume protestele de stradă din ianuarie, o să observăm că reportajul a fost „o armă“ foarte folosită, şi cu mare succes la public, în mai multe medii jurnalistice. Şi în presa scrisă clasică, şi pe Internet.

Iau ca exemplu doi jurnalişti, din generaţii diferite, unul care scrie pentru un cotidian iar altul – pe blogul personal. Atît Viorel Ilişoi şi Vlad Ursulean au scris reportaje ample despre protestele din Piaţa Universităţii, expresive, puternice prin mesajele lor şi cu mare priză la cititori.

Pe 16 ianuarie 2012, Vlad Ursulean a publicat pe Internet un text foarte viu, alert, iar autorul a transmis către public senzaţii intense ale prezenţei sale în cele mai importante locuri ale protestelor din ianuarie. În reportajul „Tinerii adormiţi aruncă cu pietre. We are fucking angry!“, autorul s-a folosit de toate avantajele mediului în care publică. Textul a fost însoţit de secvenţe video ce au dat realism şi amplitudine relatărilor sale, şi nu s-a ferit de cuvinte tari, care în ziare nu ar fi trecut de filtrul unor editori zeloşi şi cu mintea încărcată de false pudibonderii.

Pe 18 ianuarie 2012, Viorel Ilişoi, un jurnalist cu mare experienţă, a adus din piaţă şi a pus pe hîrtie o altă perspectivă a protestelor. În reportajul „O revoluţie mică, ultracentrală“, publicat în Jurnalul Naţional, protestele au fost reflectate cu umor, dar cu maximă atenţie la scriitură, metaforă şi comparaţie. Viorel Ilişoi a dezvoltat partea derizorie a protestelor, diferenţa dintre ce se vedea la televizor şi ce găseşte în Piaţa Universităţii omul care păşeşte acolo prima dată.

Aceste două exemple recente, cu efect mare la publicul cititor, arată că cine tot anunţă moartea reportajului n-a văzut decedatul, dar îi descrie dispariţia cu lux de amănunte.

Legendă foto: Mareşanul Argetoianu şi Brunea Fox