Europa. Cu escală la Săcărîmb

Publicat în Dilema Veche nr. 127 din 29 Iun 2006
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Satul hunedorean Săcărîmb este unul dintre cele patru colţuri ale aşa-numitului patrulater aurifer din Transilvania. Celelalte trei ar fi Abrud, Brad şi Zlatna. Dacă Zlatna s-a făcut remarcată în ultimii ani prin poluare, Bradul prin Muzeul aurului (insuficient pus în valoare şi vizitat aproape accidental de turişti) şi ţuică, iar lîngă Abrud se pregăteşte "controversatul" proiect Roşia Montană, despre Săcărîmb nu se ştie şi nici nu s-a scris mare lucru, deşi localitatea nu este atît de insignifiantă pe cît s-ar putea crede. Nu mi-a luat mai mult de jumătate de oră să străbat cei 25 de kilometri care separă Deva de Săcărîmb. Drumul urcă pînă aproape la 1.000 de metri, în Munţii Metaliferi, de unde panorama spre valea Mureşului este atît de largă, încît se văd Retezatul şi Parîngul, la cîteva zeci de kilometri distanţă. Ca în orice sat de munte, casele sînt împrăştiate, astfel că străzile sînt cînd uliţe, cînd doar poteci printre uluci de gard, cînd drumeaguri pietruite care urcă abrupt pe coaste şi care, cînd plouă, se transformă în văi de torenţi. Trotuare nu există şi, oricum, ar fi inutile, căci maşini trec rar. Săcărîmbul este ceea ce s-ar putea numi un capăt de linie. Trec de o staţie de autobuz, în incinta căreia cineva a încercat, cu ceva ani în urmă, să amenajeze un bufet. Probabil că cele "tradiţionale" erau prea bine înfipte în economia satului, astfel că cel nou-venit a fost abandonat din lipsă de clientelă. Am timp să remarc că localitatea este dominată de două biserici. Voi afla mai tîrziu că una este ortodoxă, cealaltă romano-catolică. O a treia, greco-catolică sau unită, este în ruină, după ce în 1970 a fost lovită de trăsnet. "Catolicii mai au zece credincioşi" - mi-a spus ghidul meu de ocazie, Voicu Lugojan, localnic retras la ţară după ce a lucrat în Cluj. Mă aşteaptă aşezat pe treptele clasicului magazin universal - bufet de ţară. Lîngă clădire, într-un părculeţ, un monument cu inscripţii în limba germană. Ne dăduserăm întîlnire telefonic, nu ne cunoşteam, dar fiind singurii aflaţi la 11,30 în faţa unui magazin sătesc, nu a fost greu să ne dăm seama că veniserăm unul pentru celălalt. Puţin temător că presa vînează doar relele, Voicu Lugojan s-a liniştit cînd i-am spus că vreau să scriu un articol pentru Dilema veche - revista lui Andrei Pleşu, am adăugat lămuritor, moment în care faţa interlocutorului meu s-a destins într-un zîmbet încrezător. Străzile, uliţele şi potecile erau, toate, pustii. Cîrciuma era închisă şi m-am gîndit că voi rata un interviu cu oameni aflaţi "la socializare". Totuşi nu am dat glas îndoielilor, spre a nu-i ridica semne de întrebare însoţitorului meu, care îmi fixase o altă întîlnire, mult mai serioasă, şi ar fi putut să fie dezamăgit de eventualele mele preferinţe pentru interlocutori aflaţi la cîrciumă, atunci cînd tot satul - sau ceea ce a mai rămas din el, mă refer evident la populaţie - era la cîmp. Mai povestind noi despre păcatele presei, am apucat-o pe un drumeag pietruit, spre casa celei despre care mi se spusese că este o enciclopedie a Săcărîmbului şi că marea mea problemă va fi nu "s-o pornesc", ci s-o opresc. Mai aflasem că femeia are 80 de ani, dar mintea-i este încă ageră. Păşeam alături de Voicu Lugojan, cu gîndul la discuţia pe care urma să o am cu o femeie în vîrstă de 80 de ani şi făceam deja planuri şi strategii de oprire a debitului verbal, totuşi neîncrezător în coerenţa ei, avînd în vedere mulţii ani pe care îi trăise. În partea asta de sat, casele erau atît de rare încît nici nu aveam impresia că sînt într-un sat. Cîteva căsuţe modeste au apărut pe partea dreaptă. "Aici locuieşte dra Elena Muntoiu, profesoară pensionară, trăită o viaţă la Săcărîmb". Ne-a poftit la masă într-o cămăruţă joasă, tot scuzîndu-se că nu a avut timp să pregătescă o cafea. Ne-am aşezat şi aşteptam să înceapă logoreea prezisă, în acel stil mîndru-infatuat în care vorbesc uneori românii despre ei. În loc de asta, profesoara Muntoiu s-a uitat la mine cu o privire de şcolar scos la tablă. "Oare ce aţi vrea să vă povestesc?" Nu aveam un plan foarte exact, aşa că am rugat-o să-mi povestească despre Săcărîmb. "Aici a fost prima Uniune Europeană." Am devenit mai atent la cuvintele profesoarei de 80 de ani, care vorbea despre Europa, într-un sat de munte, cu expresii elegante şi deloc desuete. Franz Josef şi Opereta din Viena După ce am plecat din Săcărîmb, am avut impresia că vizitasem o familie nobiliară scăpătată. Era ca şi cum aş fi fost aşezat la o masă simplă de lemn negeluit, într-un castel ruinat, servit cu o cană cu apă rece, în timp ce de pe pereţi mă priveau portretele glorioase ale strămoşilor familiei, care apucaseră vremuri mai prospere, în timp ce descendentul ghinionist povesteşte demn despre vremuri bune, dar duse. Aflu că o parte a Săcărîmbului se numeşte Bornştiolnă. O alta Erbştiolnă. Recunosc formele românizate primitiv ale unor cuvinte germane, dar nu ştiu ce înseamnă. Ulterior, de pe Internet, aflu că în germană Stollen, transformat de români în "ştiolnă", înseamnă "galerie", iar Born şi Erb sînt familii care au avut în proprietate mine de aur. În 1746, Maria Tereza a instituit un premiu pentru cei care deschideau mine de aur, iar primul dintre ei a fost baronul Born. Aurul, din ce în ce mai mult exploatat, a fost - pînă prin 1970 - marea şansă a Săcărîmbului, unde a fost descoperit pentru prima dată (1789) elementul chimic telur, prezent în tabelul lui Mendeleev. Cel mai pur minereu aurifer cunoscut poartă numele de săcărîmbită, iar în 1835 tot la Săcărîmb s-a deschis prima şcoală tehnică minieră din sud-estul Europei. "Ali Ahmed Paşa, viceregele Egiptului, i-a scris în 1842 împăratului austriac Franz Josef, cerînd să-i trimită specialişti şcoliţi la Săcărîmb" - ne spune Elena Muntoiu. Franz Josef însuşi ne priveşte grav, cu celebrele-i mustăţi, dintr-un tablou - moştenire de familie, aflat în camera unde stăm de vorbă. În 1852, împăratul în persoană a vizitat Săcărîmbul. Multă vreme, mantia cu care Franz Josef a coborît în mină s-a păstrat într-un mic muzeu din centrul de comună, Certej. A dispărut după ce în 1974 o catastrofă minieră a distrus parţial muzeul şi a omorît 84 de oameni. Probabil că împăratul nu a fost prea şocat de diferenţele vestimentare dintre supuşii săi vienezi şi protipendada din Săcărîmb. Moda de la Viena ajungea la Săcărîmb într-o săptămînă, iar Teatrul de Operetă din capitala imperială a venit în turneu în orăşelul mineresc. Pentru că, deşi acum este doar sat, nici măcar comună, localitatea avea la mijlocul secolului al XIX-lea statut de oraş montan, iar prefectul său, tot montan, Josef Franzenau, şi preotul ortodox au fost decoraţi de împărat. Monumentul pe care îl văzusem în părculeţ îi era dedicat acelui Franzenau şi o vreme a fost ascuns, pentru că nu se cădea ca în sat să existe un monument pentru un supus austriac, prefect şi decorat de împăratul Franz Josef. Pentru ca situaţia să fie echilibrată, memoria colectivă reţine şi trecerea prin Săcărîmb a lui Avram Iancu, iar mai tîrziu a lui Aurel Vlaicu. Pe lîngă români, şcoala minieră a fost absolvită de elevi germani, austrieci, maghiari, italieni, cehi, polonezi, olandezi, suedezi şi ruşi. Urmaşii lor - îmi spune Voicu Lugojan - nu au mai plecat, de aceea printre cei din Săcărîmb sînt unii care au nume de familie precum Dallia, Czeller, Duck, Tokar, Krisanovski, Kornicka, Inczner sau Piso. Nu mai ştiu nici germană, nici cehă, dar au vorbe de duh - "tata-i neamţ, mama-i cehoaică, iar eu sînt român...". Erau, pe vremuri, aproape 3.000 de oameni în Săcărîmb - spune Elena Muntoiu. Şcoala la care a fost ea profesoară avea 8 clase, erau sute de elevi. Acum mai sînt doar patru. După 1970, conţinutul de aur din zăcămînt a scăzut, iar după 1990 s-a pus problema închiderii minelor. Oamenii au plecat. Mai sînt 200 de numere în sat. Oraşul montan, Franz Josef şi moda de la Viena mai trăiesc doar în amintirea unora ca Elena Muntoiu, care îmi face semn cu mîna din poartă. Îi promit că îi voi aduce numărul din revistă cu articolul despre Săcărîmb şi îl rog pe Voicu Lugojan să mă ducă la familia învăţătoarei actuale. Cei nouă disponibilizaţi... "Din ce trăiesc acum oamenii?" "Aş vrea să ştiu şi eu din ce trăiesc... Se mai fac cartofi, au pomi fructiferi..." Trecem din nou pe lîngă cîrciuma închisă şi mă gîndesc cu regret la interviurile ratate. O clădire ruinată ce domină împrejurimile îmi atrage atenţia. "O - exclamă ghidul meu - aceea a fost cea mai frumoasă clădire de aici, sediul societăţii miniere imperiale. Acum e distrusă." Mina nu este distrusă, dar e închisă. Gura galeriei nu are nimic măreţ, se găseşte într-un fel de şanţ mai larg, străbătut de şine de cale ferată cu ecartament îngust. Dacă nu eşti atent, nici măcar nu remarci porţile de lemn, semirotunde, închise cu un drug de fier. Este galeria cea mai recent închisă. Cu adevărat distrusă este o popicărie, unele case sînt evident părăsite, iar fosta Berg-Schulle, adică şcoala montană, mai are doar o sală funcţională, unde învaţă cei patru copii. Cristina Ess, învăţătoarea, e tînără, a terminat Liceul pedagogic din Deva, în urmă cu şase ani. Locuieşte în casa părintească, iar în camera ei are calculator. Îmi spune că în fiecare din clasele primare are cîte un singur elev. La începutul anului au fost cinci, dar unul a plecat. La anu' speră că vor fi şase, pentru că legea prevede funcţionarea unei şcoli cu minimum cinci elevi. Învăţătoarea este şi studentă la o Secţie de română-franceză şi se gîndeşte că aşa are o şansă în plus, în caz că i se restructurează postul din Săcărîmb. Copii mai mari sînt? Sînt, cei din ciclul gimnazial fac naveta în centrul de comună, Certej, aflat la 8 kilometri. Sînt vreo cinci-şase; îi duce şi îi aduce o Salvare veche a Primăriei, transformată în maşină bună la toate. Iarna este foarte greu, drumul e asfaltat, dar ninge mult şi nu poate fi deszăpezit instantaneu. Din acest motiv nici cei din sat nu pot face naveta la Deva, unde s-ar mai găsi locuri de muncă. Soluţia aleasă este mutarea la oraş. Oamenii ar scăpa astfel de navetă, dar trebuie să ţină cont că preţul unui apartament la Deva este mult peste cel al caselor din Săcărîmb. Familia fetei nu-şi face simţită prezenţa, dar nu refuză o scurtă discuţie la masa din curte. Tatăl Cristinei, Ioan Ess, este unul dintre ultimii nouă disponibilizaţi de la mina din Săcărîmb, care a şi fost închisă. Are oi, grădină, primeşte drept salariu compensatoriu, după disponibilizare, ceva peste 6 milioane de lei, la care se adaugă ajutorul de şomaj. Nu se gîndeşte să se mai angajeze. Doi ani va trăi din plăţile compensatorii, iar după aceea va fi foarte aproape de vîrsta de pensionare. Vreau să ştiu ce nume este Ess (pronunţat Eş) maghiar sau german?! German - îmi spune omul - tata îşi scria numele Esch. După 23 august 1944, etnicii germani au fost deportaţi de ruşi în Siberia. Sătul să pătimească din cauza numelui, bătrînul Esch a ales o variantă care i s-a părut inofensivă şi şi-a spus Ess. Tinerii, puţini cîţi mai sînt, mai lucrează în construcţii - zice Ioan Ess. Adică la construcţia de case de vacanţă, căci sînt destul de mulţi înstăriţi care au ales Săcărîmbul ca loc de refugiu. În Deva, să ai casă la Săcărîmb, dacă nu eşti de acolo, e oarecum de bonton, dovadă certă de prosperitate. Pentru localnici, casele de vacanţă nu înseamnă nimic, economic vorbind. Sînt doar case de vacanţă, nu pensiuni agroturistice, care echivalează cu locuri de muncă, circulaţie în zonă, musafiri de Paşte, de Crăciun şi vara. Voicu Lugojan crede că agroturismul ar putea revitaliza localitatea căci împrejurimile sînt pitoreşti şi accesul relativ uşor. Poveştile despre aur atrag pe cei dornici de drumeţii, în care vor trece şi pe la "izvorul împăratului" - unde s-a oprit, evident, Franz Josef în 1852. Voicu Lugojan mă conduce pînă la ieşirea din sat şi îmi arată un monument închinat eroilor. Mulţi şi diverşi eroi, din primul şi al doilea război mondial. Săpate în piatră, toate numele despre care îmi povestise Elena Muntoiu şi altele - Grunwald, Czarl, Haber, Lugojan, Bucureştian... De pe fereastra camerei din Deva, chiar cînd scriu, văd Munţii Metaliferi, nu foarte departe. Mă gîndesc cît de ciudată e profesia asta de ziarist, cunoşti oameni despre care pînă ieri nu ştiai că există, iar acum vor aştepta o vreme să le duc Dilema veche (pentru ei, revista lui Andrei Pleşu), să vadă ce am scris - de bine sau de rău. Am făcut socoteala - trebuie să cumpăr cinci exemplare...

14432651257 2f5a92d0bd k jpg
Pădurea și parcul
Acolo, în pădure, realizezi că tu ești un musafir, primit acolo cu îngăduință, și că este cazul să nu rămînă urme ale trecerii tale.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce urăsc statul român?
Profesorul Aurel Romilă, care a murit recent, spunea că cele mai multe dintre bolile psihice ni se trag de la societatea în care trăim.
p 19 jpg
Mizele vulgarității
O miză a vulgarității ar fi vizibilitatea, tradusă prin „rating” – și e suficient să ne uităm la rețetele emisiunilor de așa-zis divertisment de la televiziunile comerciale românești, pentru a înțelege de ce este atît de mult folosită.
p 20 Sfintul Serafim din Sarov WC jpg
Delir cu complicaţii religioase
Nu e oare de rîs scenariul fantast al „războiului sfînt” împotriva unui Occident care ar ameninţa, cu otrava lui, bastionul rus, refugiu al valorilor tradiţionale?
Theodor Pallady jpeg
Interludiu confesiv
Fetișul desacralizării a devenit atît de tiranic încît nu mai permite nici veracitatea blasfemiei sau defularea ironică.
Zizi și neantul jpeg
Setea
Siropul, de altfel, combinat cu apă de la chiuvetă, era unul din deliciile aleatorii ale copilăriei mele.
p 24 M  Plesu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
Cum ar fi un parteneriat al Poștei și cu HoReCa?
Zizi și neantul jpeg
Alarme, sonerii, zgomote… – din alte vremi
Aproape vii, ceasurile ne umpleau singurătățile.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
#metoo? În România?! Să fim serioși!
Nu cred că există vreo femeie, cel puțin din generația mea, care să nu fi trecut măcar o dată în viață printr-o experiență de hărțuire sexuală
p 20 N  Steinhardt jpg
N. Steinhardt despre creștinismul firesc
Creștinismul devine un regim natural al vieții, un accent care însoțește gesturile cele mai mărunte ale cotidianului.
Polul jpg
Colonialism și misionarism
Reconcilierea dintre colonialism și misiunea creștină internațională este foarte complexă.
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
A ajuns acasă rîzînd, a rîs toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi (joi), nimic neputîndu-i pune capăt veseliei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
În ochii ei era dragoste, multă dragoste
Cît de repede se petrecea totul, fără să analizezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gîndești la un viitor, erau ca niște fire care se înșiră, apoi se deșiră, ca o lumînare care se aprinde undeva în noapte, arde întîi viu, apoi mocnit și se stinge de la sine.
Un album studiu al bisericilor transilvane jpeg
Un album-studiu al bisericilor transilvane
Textul are sobrietate ştinţifică, devotament faţă de documentarea monumentelor şi a vieţii religioase care le-a modelat şi care s-a modelat, de-a lungul timpului, în jurul verticalei lor.
Theodor Pallady jpeg
Tiparul și Cartea cărților
Nu știu să se fi publicat la noi, pînă acum, o asemenea panoramă a edițiilor tipărite ale Sfintei Scripturi de pe orice meridian și în mai toate limbile cunoscute.
Zizi și neantul jpeg
În mulțime
Oamenii prezenți erau animați de entuziasm, dar de unul mai blînd, mai difuz.
Visez parcaje subterane jpeg
Visez parcaje subterane
Locuitorii la bloc ar trebui să-și privească cartierul ca pe propria curte și să lase mașinile la bulevarde, pentru a se bucura de natură.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
Un bărbat de 60 de ani a mers la dentist pentru o plombă și a ajuns la urgență direct în operație, pentru că a înghițit capul frezei care-i scormonea dintele.
Oh salvie levănțică iasomie trandafir jpeg
Oh salvie levănțică iasomie trandafir
La început, l-am întîlnit pe Mircea Anghelescu ca profesor, în Amfiteatrul „Bălcescu“.
Zizi și neantul jpeg
Din mers, „mici” bucurii
Bucuria trece dincolo de tine și o-mpărtășești, involuntar în general, și celorlalți.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Privirea lui Chateaubriand
Memoriile au fost proiectate – cum altfel? – pentru posteritate, dar ca o voce de dincolo de mormînt.
Filosofie și muzică  Gabriel Marcel jpeg
Filosofie și muzică. Gabriel Marcel
Muzica este așadar, în mod primordial, nu un obiect al gîndirii, ci un mod al ei.
Cu ochii n 3,14 jpeg
Cu ochii-n 3,14
...mai mulți americani au murit înecați cu lăptuci decît mușcați de șerpi și de crocodili, combinat.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Speranța moare ultima?
Mereu m-am întrebat dacă speranța care poate aduce cu sine un soi de idealism în a privi lucrurile din jurul tău folosește într-adevăr la ceva.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.

HIstoria.ro

image
Victimele stalinismului, investigate de un medic român incoruptibil
lexandru Birkle a participat la investigarea gropilor comune cu victimele stalinismului, găsite de administraţia germană a Ucrainei în orașul Viniţa, precum și în localitatea Tătarca de lângă Odessa.
image
Una dintre cele mai crude și spectaculoase metode de execuție
Călcarea sau strivirea de către un elefant este o metodă de execuție sau de tortură mai puțin cunoscută de-a lungul istoriei, deși a fost practicată până în secolul al XIX-lea.
image
Graffiti: artă sau vandalism?
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, acest gen artistic a reprezentat mereu un subiect fierbinte, pus la zid și supus dezbaterilor din societate. Este bun sau rău graffiti-ul?