Europa. Cu escală la Săcărîmb

Satul hunedorean Săcărîmb este unul dintre cele patru colţuri ale aşa-numitului patrulater aurifer din Transilvania. Celelalte trei ar fi Abrud, Brad şi Zlatna. Dacă Zlatna s-a făcut remarcată în ultimii ani prin poluare, Bradul prin Muzeul aurului (insuficient pus în valoare şi vizitat aproape accidental de turişti) şi ţuică, iar lîngă Abrud se pregăteşte "controversatul" proiect Roşia Montană, despre Săcărîmb nu se ştie şi nici nu s-a scris mare lucru, deşi localitatea nu este atît de insignifiantă pe cît s-ar putea crede. Nu mi-a luat mai mult de jumătate de oră să străbat cei 25 de kilometri care separă Deva de Săcărîmb. Drumul urcă pînă aproape la 1.000 de metri, în Munţii Metaliferi, de unde panorama spre valea Mureşului este atît de largă, încît se văd Retezatul şi Parîngul, la cîteva zeci de kilometri distanţă. Ca în orice sat de munte, casele sînt împrăştiate, astfel că străzile sînt cînd uliţe, cînd doar poteci printre uluci de gard, cînd drumeaguri pietruite care urcă abrupt pe coaste şi care, cînd plouă, se transformă în văi de torenţi. Trotuare nu există şi, oricum, ar fi inutile, căci maşini trec rar. Săcărîmbul este ceea ce s-ar putea numi un capăt de linie. Trec de o staţie de autobuz, în incinta căreia cineva a încercat, cu ceva ani în urmă, să amenajeze un bufet. Probabil că cele "tradiţionale" erau prea bine înfipte în economia satului, astfel că cel nou-venit a fost abandonat din lipsă de clientelă. Am timp să remarc că localitatea este dominată de două biserici. Voi afla mai tîrziu că una este ortodoxă, cealaltă romano-catolică. O a treia, greco-catolică sau unită, este în ruină, după ce în 1970 a fost lovită de trăsnet. "Catolicii mai au zece credincioşi" - mi-a spus ghidul meu de ocazie, Voicu Lugojan, localnic retras la ţară după ce a lucrat în Cluj. Mă aşteaptă aşezat pe treptele clasicului magazin universal - bufet de ţară. Lîngă clădire, într-un părculeţ, un monument cu inscripţii în limba germană. Ne dăduserăm întîlnire telefonic, nu ne cunoşteam, dar fiind singurii aflaţi la 11,30 în faţa unui magazin sătesc, nu a fost greu să ne dăm seama că veniserăm unul pentru celălalt. Puţin temător că presa vînează doar relele, Voicu Lugojan s-a liniştit cînd i-am spus că vreau să scriu un articol pentru Dilema veche - revista lui Andrei Pleşu, am adăugat lămuritor, moment în care faţa interlocutorului meu s-a destins într-un zîmbet încrezător. Străzile, uliţele şi potecile erau, toate, pustii. Cîrciuma era închisă şi m-am gîndit că voi rata un interviu cu oameni aflaţi "la socializare". Totuşi nu am dat glas îndoielilor, spre a nu-i ridica semne de întrebare însoţitorului meu, care îmi fixase o altă întîlnire, mult mai serioasă, şi ar fi putut să fie dezamăgit de eventualele mele preferinţe pentru interlocutori aflaţi la cîrciumă, atunci cînd tot satul - sau ceea ce a mai rămas din el, mă refer evident la populaţie - era la cîmp. Mai povestind noi despre păcatele presei, am apucat-o pe un drumeag pietruit, spre casa celei despre care mi se spusese că este o enciclopedie a Săcărîmbului şi că marea mea problemă va fi nu "s-o pornesc", ci s-o opresc. Mai aflasem că femeia are 80 de ani, dar mintea-i este încă ageră. Păşeam alături de Voicu Lugojan, cu gîndul la discuţia pe care urma să o am cu o femeie în vîrstă de 80 de ani şi făceam deja planuri şi strategii de oprire a debitului verbal, totuşi neîncrezător în coerenţa ei, avînd în vedere mulţii ani pe care îi trăise. În partea asta de sat, casele erau atît de rare încît nici nu aveam impresia că sînt într-un sat. Cîteva căsuţe modeste au apărut pe partea dreaptă. "Aici locuieşte dra Elena Muntoiu, profesoară pensionară, trăită o viaţă la Săcărîmb". Ne-a poftit la masă într-o cămăruţă joasă, tot scuzîndu-se că nu a avut timp să pregătescă o cafea. Ne-am aşezat şi aşteptam să înceapă logoreea prezisă, în acel stil mîndru-infatuat în care vorbesc uneori românii despre ei. În loc de asta, profesoara Muntoiu s-a uitat la mine cu o privire de şcolar scos la tablă. "Oare ce aţi vrea să vă povestesc?" Nu aveam un plan foarte exact, aşa că am rugat-o să-mi povestească despre Săcărîmb. "Aici a fost prima Uniune Europeană." Am devenit mai atent la cuvintele profesoarei de 80 de ani, care vorbea despre Europa, într-un sat de munte, cu expresii elegante şi deloc desuete. Franz Josef şi Opereta din Viena După ce am plecat din Săcărîmb, am avut impresia că vizitasem o familie nobiliară scăpătată. Era ca şi cum aş fi fost aşezat la o masă simplă de lemn negeluit, într-un castel ruinat, servit cu o cană cu apă rece, în timp ce de pe pereţi mă priveau portretele glorioase ale strămoşilor familiei, care apucaseră vremuri mai prospere, în timp ce descendentul ghinionist povesteşte demn despre vremuri bune, dar duse. Aflu că o parte a Săcărîmbului se numeşte Bornştiolnă. O alta Erbştiolnă. Recunosc formele românizate primitiv ale unor cuvinte germane, dar nu ştiu ce înseamnă. Ulterior, de pe Internet, aflu că în germană Stollen, transformat de români în "ştiolnă", înseamnă "galerie", iar Born şi Erb sînt familii care au avut în proprietate mine de aur. În 1746, Maria Tereza a instituit un premiu pentru cei care deschideau mine de aur, iar primul dintre ei a fost baronul Born. Aurul, din ce în ce mai mult exploatat, a fost - pînă prin 1970 - marea şansă a Săcărîmbului, unde a fost descoperit pentru prima dată (1789) elementul chimic telur, prezent în tabelul lui Mendeleev. Cel mai pur minereu aurifer cunoscut poartă numele de săcărîmbită, iar în 1835 tot la Săcărîmb s-a deschis prima şcoală tehnică minieră din sud-estul Europei. "Ali Ahmed Paşa, viceregele Egiptului, i-a scris în 1842 împăratului austriac Franz Josef, cerînd să-i trimită specialişti şcoliţi la Săcărîmb" - ne spune Elena Muntoiu. Franz Josef însuşi ne priveşte grav, cu celebrele-i mustăţi, dintr-un tablou - moştenire de familie, aflat în camera unde stăm de vorbă. În 1852, împăratul în persoană a vizitat Săcărîmbul. Multă vreme, mantia cu care Franz Josef a coborît în mină s-a păstrat într-un mic muzeu din centrul de comună, Certej. A dispărut după ce în 1974 o catastrofă minieră a distrus parţial muzeul şi a omorît 84 de oameni. Probabil că împăratul nu a fost prea şocat de diferenţele vestimentare dintre supuşii săi vienezi şi protipendada din Săcărîmb. Moda de la Viena ajungea la Săcărîmb într-o săptămînă, iar Teatrul de Operetă din capitala imperială a venit în turneu în orăşelul mineresc. Pentru că, deşi acum este doar sat, nici măcar comună, localitatea avea la mijlocul secolului al XIX-lea statut de oraş montan, iar prefectul său, tot montan, Josef Franzenau, şi preotul ortodox au fost decoraţi de împărat. Monumentul pe care îl văzusem în părculeţ îi era dedicat acelui Franzenau şi o vreme a fost ascuns, pentru că nu se cădea ca în sat să existe un monument pentru un supus austriac, prefect şi decorat de împăratul Franz Josef. Pentru ca situaţia să fie echilibrată, memoria colectivă reţine şi trecerea prin Săcărîmb a lui Avram Iancu, iar mai tîrziu a lui Aurel Vlaicu. Pe lîngă români, şcoala minieră a fost absolvită de elevi germani, austrieci, maghiari, italieni, cehi, polonezi, olandezi, suedezi şi ruşi. Urmaşii lor - îmi spune Voicu Lugojan - nu au mai plecat, de aceea printre cei din Săcărîmb sînt unii care au nume de familie precum Dallia, Czeller, Duck, Tokar, Krisanovski, Kornicka, Inczner sau Piso. Nu mai ştiu nici germană, nici cehă, dar au vorbe de duh - "tata-i neamţ, mama-i cehoaică, iar eu sînt român...". Erau, pe vremuri, aproape 3.000 de oameni în Săcărîmb - spune Elena Muntoiu. Şcoala la care a fost ea profesoară avea 8 clase, erau sute de elevi. Acum mai sînt doar patru. După 1970, conţinutul de aur din zăcămînt a scăzut, iar după 1990 s-a pus problema închiderii minelor. Oamenii au plecat. Mai sînt 200 de numere în sat. Oraşul montan, Franz Josef şi moda de la Viena mai trăiesc doar în amintirea unora ca Elena Muntoiu, care îmi face semn cu mîna din poartă. Îi promit că îi voi aduce numărul din revistă cu articolul despre Săcărîmb şi îl rog pe Voicu Lugojan să mă ducă la familia învăţătoarei actuale. Cei nouă disponibilizaţi... "Din ce trăiesc acum oamenii?" "Aş vrea să ştiu şi eu din ce trăiesc... Se mai fac cartofi, au pomi fructiferi..." Trecem din nou pe lîngă cîrciuma închisă şi mă gîndesc cu regret la interviurile ratate. O clădire ruinată ce domină împrejurimile îmi atrage atenţia. "O - exclamă ghidul meu - aceea a fost cea mai frumoasă clădire de aici, sediul societăţii miniere imperiale. Acum e distrusă." Mina nu este distrusă, dar e închisă. Gura galeriei nu are nimic măreţ, se găseşte într-un fel de şanţ mai larg, străbătut de şine de cale ferată cu ecartament îngust. Dacă nu eşti atent, nici măcar nu remarci porţile de lemn, semirotunde, închise cu un drug de fier. Este galeria cea mai recent închisă. Cu adevărat distrusă este o popicărie, unele case sînt evident părăsite, iar fosta Berg-Schulle, adică şcoala montană, mai are doar o sală funcţională, unde învaţă cei patru copii. Cristina Ess, învăţătoarea, e tînără, a terminat Liceul pedagogic din Deva, în urmă cu şase ani. Locuieşte în casa părintească, iar în camera ei are calculator. Îmi spune că în fiecare din clasele primare are cîte un singur elev. La începutul anului au fost cinci, dar unul a plecat. La anu' speră că vor fi şase, pentru că legea prevede funcţionarea unei şcoli cu minimum cinci elevi. Învăţătoarea este şi studentă la o Secţie de română-franceză şi se gîndeşte că aşa are o şansă în plus, în caz că i se restructurează postul din Săcărîmb. Copii mai mari sînt? Sînt, cei din ciclul gimnazial fac naveta în centrul de comună, Certej, aflat la 8 kilometri. Sînt vreo cinci-şase; îi duce şi îi aduce o Salvare veche a Primăriei, transformată în maşină bună la toate. Iarna este foarte greu, drumul e asfaltat, dar ninge mult şi nu poate fi deszăpezit instantaneu. Din acest motiv nici cei din sat nu pot face naveta la Deva, unde s-ar mai găsi locuri de muncă. Soluţia aleasă este mutarea la oraş. Oamenii ar scăpa astfel de navetă, dar trebuie să ţină cont că preţul unui apartament la Deva este mult peste cel al caselor din Săcărîmb. Familia fetei nu-şi face simţită prezenţa, dar nu refuză o scurtă discuţie la masa din curte. Tatăl Cristinei, Ioan Ess, este unul dintre ultimii nouă disponibilizaţi de la mina din Săcărîmb, care a şi fost închisă. Are oi, grădină, primeşte drept salariu compensatoriu, după disponibilizare, ceva peste 6 milioane de lei, la care se adaugă ajutorul de şomaj. Nu se gîndeşte să se mai angajeze. Doi ani va trăi din plăţile compensatorii, iar după aceea va fi foarte aproape de vîrsta de pensionare. Vreau să ştiu ce nume este Ess (pronunţat Eş) maghiar sau german?! German - îmi spune omul - tata îşi scria numele Esch. După 23 august 1944, etnicii germani au fost deportaţi de ruşi în Siberia. Sătul să pătimească din cauza numelui, bătrînul Esch a ales o variantă care i s-a părut inofensivă şi şi-a spus Ess. Tinerii, puţini cîţi mai sînt, mai lucrează în construcţii - zice Ioan Ess. Adică la construcţia de case de vacanţă, căci sînt destul de mulţi înstăriţi care au ales Săcărîmbul ca loc de refugiu. În Deva, să ai casă la Săcărîmb, dacă nu eşti de acolo, e oarecum de bonton, dovadă certă de prosperitate. Pentru localnici, casele de vacanţă nu înseamnă nimic, economic vorbind. Sînt doar case de vacanţă, nu pensiuni agroturistice, care echivalează cu locuri de muncă, circulaţie în zonă, musafiri de Paşte, de Crăciun şi vara. Voicu Lugojan crede că agroturismul ar putea revitaliza localitatea căci împrejurimile sînt pitoreşti şi accesul relativ uşor. Poveştile despre aur atrag pe cei dornici de drumeţii, în care vor trece şi pe la "izvorul împăratului" - unde s-a oprit, evident, Franz Josef în 1852. Voicu Lugojan mă conduce pînă la ieşirea din sat şi îmi arată un monument închinat eroilor. Mulţi şi diverşi eroi, din primul şi al doilea război mondial. Săpate în piatră, toate numele despre care îmi povestise Elena Muntoiu şi altele - Grunwald, Czarl, Haber, Lugojan, Bucureştian... De pe fereastra camerei din Deva, chiar cînd scriu, văd Munţii Metaliferi, nu foarte departe. Mă gîndesc cît de ciudată e profesia asta de ziarist, cunoşti oameni despre care pînă ieri nu ştiai că există, iar acum vor aştepta o vreme să le duc Dilema veche (pentru ei, revista lui Andrei Pleşu), să vadă ce am scris - de bine sau de rău. Am făcut socoteala - trebuie să cumpăr cinci exemplare...