Enoriaşii bisericii de marmură
Munţii Poiana Ruscă se află la sud de rîul Mureş, încadraţi într-un dreptunghi cu colţurile aproximativ marcate de oraşele Deva, Haţeg, Caransebeş şi Lugoj. Partea situată pe teritoriul judeţului Hunedoara mai este numită, uneori cu o doză de emfază, "ţinutul pădurenilor", iar localnicii sînt, evident, pădureni. Pe la spectacolele folclorice organizate de Crăciun sau Paşte în oraşe, despre pădureni se vorbeşte în termeni de "păstrători ai tradiţiilor", dar la ei acasă sînt din ce în ce mai puţini. În comune şi sate cu nume ciudate - Bunila, Ruda, Lelese, Florese, Plop - majoritatea populaţiei este formată din bătrîni, pentru care tradiţiile sînt amintiri de tinereţe. "M-aşteaptă oamenii ca pe-o cireaşă coaptă..." Cînd am plecat spre Alun, ningea. Culmile pustii ale munţilor au un aer de sfîrşit de lume, pe drumul de ţară nu trec nici maşini, nici căruţe şi toate zgomotele par absorbite de zăpada din ce în ce mai groasă. În satul Ruda, un bărbat voinic, ce poartă pe umeri doi desagi, şi două femei trecute de prima tinereţe ne arată unde stă preotul şi ne sfătuiesc să ne întoarcem. "Nu răzbiţi pînă la Alun că drumu-i numai gheaţă". Parcurgem pe jos cei 100 de metri pînă la casa preotului şi confirmăm previziunile sătenilor prin două căzături zdravene, pe loc drept. Pînă în urmă cu cîţiva ani, Ioan Dan a fost preot în mai multe sate din partea vestică a munţilor Poiana Ruscă. Acum s-a pensionat, dar îmi mărturiseşte, rîzînd, că oamenii i-au spus "te-aşteptăm, părinte, ca pe-o cireaşă coaptă". Îmi place candoarea cu care vorbeşte şi mă simt mai apropiat de el cînd îmi spune mie, nepot de preot greco-catolic prigonit de comunişti, că nu i-a iubit nici el prea mult. Stăm în holul casei sale, ne serveşte cu cafea şi ne povesteşte despre Alun, satul pe care l-a păstorit treisprezece ani. Mai locuiesc acolo opt persoane. Fără maliţiozitate, preotul îi diferenţiază - cinci ortodocşi şi o familie de penticostali, tată, mamă, fiu. Într-un an, pleacă toată lumea - dă el verdictul. Un preot tînăr, care locuieşte în centrul de comună, oficiază şi la Alun cam o dată la două-trei săptămîni, iarna mai rar, dacă poate ajunge din cauza zăpezii. Celor din Alun - spune preotul Dan mijind ochii şi zîmbind cu subînţeles - le-a cam plăcut să se înscrie, după 1947, în Partidul Muncitoresc Român. Origine sănătoasă aveau, orientaţi corect politic erau, aşa că sistemul le-a oferit facilităţi, în primul rînd şcoală pentru copiii lor. Iar copiilor le-a plăcut la oraş, nu s-au mai întors la munte, unde pămîntul se lucrează de zece ori mai greu ca la şes. O vreme, bătrînii au rămas, cît le-a mai îngăduit Dumnezeu, apoi, încet, casele au rămas pustii, una cîte una, lăsate moştenire celor de la oraş, ocupaţi prin minerit sau siderurgie, fără gînd de-a se apuca de agricultură la o mie de metri înălţime. De trăit, s-ar mai putea trăi, cu condiţia să fii harnic şi să nu-ţi doreşti să fii îmbuibat - crede preotul Dan. Cît a fost mai tînăr, făcea slujbă la mai multe biserici, pe rînd, mergînd de la una la alta cu motocicleta. La început de preoţie, nici nu se gîndea că se va aşeza pe-aici. Acum, rămas fără soţie, s-a stabilit la cîţiva kilometri de Alun. "Eram mai tînăr, mai nărăvaş. Dumnezeu ţine hăţurile, te mai lasă, te mai trage cînd îţi iei prea mult avînt" - conchide cumva preotul şi ne încurajează. "Drumu-i destul de bun, ajungeţi..." Ne gîndim că ştie ce spune, ca fost motociclist. Alun, satul fără fumuri Ninge din ce în ce mai tare şi am grijă să apuc neapărat pe drumul din mijloc, după cum mă sfătuise o bătrînică din Poieniţa Voinii, ultimul sat înainte de Alun. Drumul din mijloc se desparte din drumul - să-i spunem principal - care duce în centrul comunei Bunila. Dar spre Alun trebuie să coborîm în vale şi o pantă abruptă mă determină să opresc maşina şi să montez lanţurile antiderapante. E pustiu. Dacă avem vreo pană pe-aici, pînă la primăvară nu ne mai găseşte nimeni - îi spun fotografului. Este prin Ardeal, poate şi prin alte părţi, nu ştiu, o expresie care mi se pare extrem de sugestivă. "Unde întoarce uliul" - se spune despre locurile uitate de Dumnezeu. Reuşesc să cobor în vale şi încep urcuşul spre Alun, mă uit în sus şi parcă văd un uliu ardelenesc plictisit, privind înapoi şi gîndind "ar cam trebui să-ntorc..." Ajungem în cariera de marmură care dăduse cu ceva vreme în urmă o anumită celebritate satului şi ne căţărăm pe stînci albe cu intarsii roz-pal. Într-o văgăună, Alunul ne apare grupat în jurul bisericii sale de marmură, cu case mari, frumoase, ba chiar şi cu o clădire cu etaj, de alt soi decît blocurile construite de Ceauşescu. Fotografiem, filmăm, imaginea de sus a satului este cumva de pastel - gen "omul, trist, cade pe gînduri şi se-apropie de foc" - şi îmi dau seama că nu iese fum pe coşul nici unei case. Caut totuşi cu privirea un firicel de fum, ca să ştiu în ce parte a satului să-i caut pe cei cinci ortodocşi şi trei penticostali. Nimic. De prisos să mai spun că numele ALUN cu greu se poate citi pe placa de la intrarea în sat. Las maşina deschisă şi ne îndreptăm spre biserică. Este în întregime din marmură - dacă marmură au avut, din marmură au făcut-o. E încuiată, îi dăm ocol, construcţia este solidă, din marmură brută, neprelucrată, nu are fineţea pietrei şlefuite din pardoseala clădirilor de lux. Istoricul este săpat pe o placă (din marmură albă). Ctitorul bisericii a fost preotul paroh Petru Roşu, iar construcţia s-a înălţat între anii 1937-1940. Probabil mîndru de biserica sa, preotului Roşu nu i-a convenit ca enoriaşii săi să devină atei. Şi-a sfîrşit zilele în 1962, în lagărul de muncă Periprava-Grind. Biserica de marmură i-a supravieţuit. Văd în zăpadă nişte urme şi gîndesc aproape detectivistic că mă vor duce la cele cîteva case locuite. Cotim pe cîteva uliţe, mărginite de case solide, cu fundaţii de marmură, şi brusc vedem într-o curte nu mai puţin de trei persoane. După atîta pustietate, pare o adevărată adunare populară. La noi, tot al doilea copil era student... Aflăm că cei trei - un bărbat mai în vîrstă şi doi tineri de vreo douăzeci de ani - tocmai tăiaseră un porc. Unul dintre băieţi intră într-o bucătărioară ascunsă în fundaţie şi se întoarce cu o pungă, în care pusese nişte carne proaspătă de porc, să tot fi fost un kilogram. "Aşa se cuvine" - îmi spune şi îmi întinde punga. Mulţumesc, o iau şi o pun pe marginea de marmură a gardului care delimitează curtea. Pe uliţă apare încă un bărbat, cu două găleţi de apă. Vine tot la porcul tăiat, care trebuie preparat. Povestim în curte. Gheorghe Gheorghesc este miner pensionat. Stă în Alun cu fiul şi cu mama sa. Nu se gîndeşte să plece din sat pentru că la oraş - Hunedoara se află la vreo treizeci de kilometri - nu ar avea din ce trăi. Pensia sa de fost miner este de două milioane şi jumătate. În sat, mai creşte un porc, mai pune ceva în pămînt, supravieţuieşte. O dată pe săptămînă se duce în satul apropiat, Poieniţa Voinii, să cumpere pîine, zahăr, ulei. Iarna e mai greu, dacă ninge mult, drumul de doi kilometri este parcurs în şase ore, căci nimeni nu vine să cureţe drumuri pentru opt suflete. Fiul lui Gheorghesc, Cosmin, tocmai a terminat armata. Are o faţă deschisă, este volubil şi mărturiseşte că nici el n-ar pleca deocamdată din sat. "Am grijă de tata şi de bunica, îi mai ajut. În oraş n-am de lucru, ce să fac? Poate mai încolo, spre primăvară, să plec la Hunedoara să-mi găsesc ceva." Îl întreb ce i-ar place să facă. Rîde şi ridică din umeri. "Nu ştiu, nu m-am gîndit încă." Mă decid să las tactul la o parte şi întreb direct de penticostali. "Noi sîntem" - spun ceilalţi doi, tot tată şi fiu, Gavril şi Ilie Nedelca. Mai mult ca să mă aflu în treabă, îi întreb dacă nu se ceartă. Rîd toţi. Gavril Nedelca ne urează tot felul de lucruri plăcute. Fiul său nu este la fel de vorbăreţ ca celălalt tînăr, dar stă în sat tot din considerente materiale. "Unde să pleci" - întreabă el retoric. "Poate în Franţa" - îşi răspunde sceptic şi tace, iar eu mă întreb ce l-a făcut să spună tocmai Franţa; Spania e mai la modă. "Dar biserica aţi văzut-o?" Întrebarea vine de la Gheorghe Gheorghesc, despre care aflu că e crîsnic. Spun că da, dar el ar vrea să ne arate interiorul. Îl trimite pe Cosmin după cheie, în timp ce noi plecăm spre biserică. Pe drum, îmi arată fosta şcoală - clădirea cu etaj, pe care o remarcasem de pe stîncă. Clădire indestructibilă, fundaţie înaltă de doi metri, evident din marmură. Geamurile sînt însă toate sparte, gardul rupt, mai stă în picioare doar uşa metalică. "Era şcoală cu opt clase şi internat" - povesteşte Gheorghe. "Pe vremuri, aveam mulţi copii în sat, tot al doilea era student" - confirmă el spusele preotului Dan legate de comunişti, PMR şi şcolarizarea celor din Alun. Casele nu sînt chiar părăsite, dar oamenii nu stau aici că nu au din ce trăi. Au apartamente prin Hunedoara, dar vara vin să mai lucreze pămîntul. De vîndut, nu prea vînd, dar preţul ar fi cam de 75 de milioane de lei pentru o casă solidă, cu trei camere şi bucătărie. Mă gîndesc că în Deva, o asemenea casă ar ajunge la cîteva miliarde. Vine Cosmin cu cheia şi intrăm în biserică. Frig, destul de întuneric, căci tocmai s-a luat curentul şi nu putem aprinde lumina. Interiorul este bine întreţinut. Gheorghe ne spune că în urmă cu ceva timp, a propus să fie transformată în mănăstire. Veneau călugări, se stabileau în sat, începeau pelerinaje, căci oamenilor le place să vină în locuri izolate, cu aureolă de sfinţenie primordială. "N-a fost să fie, căci s-au opus clericii, mănăstirile se supun altor reguli." Nu mă pricep, dar ideea omului îmi pare destul de ingenioasă. O fostă biserică din judeţ, foarte veche, a fost transformată într-o mică mănăstire şi în fiecare duminică se adună puhoi de lume. Ce-i drept, drumul este mult mai bun. Din vorbă în vorbă, aflu că Gheorghe a fost coleg de liceu cu un Gheorghe mai celebru, Pogea, în prezent vicepremier. "Nu ştiu dacă mă mai ţine minte, eu am fost cu un an mai mic" - spune Gheorghe din Alun, dar cînd era mai tînăr, domnul Pogea venea pe-aici şi cînta din acordeon la nedei, un fel de sărbători ale satelor. Întreb de cariera de marmură, ştiind că pînă la a fi vicepremier, Pogea a fost şi director general la o firmă care prelucrează marmură. Cariera este exploatată doar cînd meşterii au nevoie de marmură de Alun. Vine cîte o echipă mobilă, pune explozibil, extrage un bloc-două şi pleacă. Gheorghe închide biserica şi ne strîngem mîinile. "Vă aşteptăm la vară, la o petrecere." Promitem să venim şi ne îndreptăm spre maşină. De peste curţi, auzim: "Tată, hai la masă..." "Acum ajung!" În dreptul carierei, privim spre sat. Ne bucurăm că am făcut fotografii la dus, căci acum norii ascundeau complet casele şi biserica. Îmi amintesc spusele unui coleg de facultate - "şi aşa trăiesc oameni..."
