Sarmizegetusa, proporţiile perfecte...
Comuna se numeşte Sarmizegetusa, dar fosta capitală romană are un nume lung şi complicat, care mi-a plăcut întotdeauna - Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. În micul său birou din muzeul local, cercetătorul ştiinţific Gică Băieştean îmi spune că, din cele mai bine de 100 de hectare cuprinse între zidurile vechiului oraş, au fost săpate sub 10%. Numele clădirilor scoase la lumină mă trimit cu gîndul la însorita Romă şi mă fac naiv-mîndru de parţiala noastră extracţie imperială: Forul, Amfiteatrul, Palatul Augustalilor. Cu ani în urmă, profesorul clujean Ioan Piso, arheolog care a dedicat şi dedică mult timp săpăturilor la Ulpia Traiana, îmi spunea că proporţiile forului roman sînt în perfect acord cu regula de aur. Templul Liber Pater: se văd resturi de coloane albe, din marmură, cu capiteluri sofisticate. Amfiteatrul, bine păstrat, trimite gîndul spre gladiatori şi canalul Discovery. Mă plimb pe Decumanus Maximus şi pe Cardo Maximus, principalele drumuri din fostul oraş roman, şi mă gîndesc că măreţia sa, chiar apusă, ar trebui să le aducă prosperitate urmaşilor. Localitatea actuală n-ar fi ea chiar bătută de soartă, excelent plasată în apropierea Munţilor Retezat, dar cu siguranţă că nu valoroasele vestigii o fac să prospere. Cum este sfîrşit de sezon, autocarele nu mai opresc la ruine, iar copiii aduşi în excursie cu şcoala vor veni doar la primăvară. Anul ăsta au fost chiar mulţi turişti - îmi spune Gică Băieştean - dar vin, stau o oră-două şi pleacă. Nu rămîn în zonă să vadă bisericile medievale, rezervaţia unde s-au descoperit fosile de dinozauri pitici sau Retezatul. Nici un pliant sau ofertă turistică nu le spune ceva concret. În plus, studiile cu nume făcînd deja parte dintr-un neo-limbaj de lemn - fezabilitate, reabilitare - trenează din cauza - celebră - lipsei de fonduri - devenită mai celebră decît vestigiile. Cea mai mare parte a ruinelor sînt sub pămînturile oamenilor. Pînă să înceapă săpăturile arheologice sistematice, oamenii ştiau că pe acele locuri fusese un oraş roman. Mai găseau şi ziduri, ale căror pietre ajungeau pe la temelia caselor sau, după caz, a bisericilor. La Densuş, spre exemplu, altarele votive cu inscripţii romane sînt acoperite cu pictură religioasă ortodoxă. Iniţialele D.M., săpate în piatră şi semnificînd adresantul - Zeilor mari, în latină Diis Manibus - se pierd în aureolele sfinţilor creştini. Continuitate mai clară nici că se poate... Prin 1998, Ministerul Culturii a început să răscumpere o parte din terenuri. Sumele au fost onorabile - 200, chiar 250 de milioane de lei pe hectar. Unii au vîndut, alţii nu. Apoi s-au terminat fondurile. Acum, ar fi din nou ceva bani. Vreau să stau de vorbă cu cîţiva dintre cei care vor să vîndă, au vîndut sau nici nu se gîndesc să-şi dea pămînturile. Viceprimarul dă cîteva telefoane, să vadă dacă sînt oamenii acasă. Primul refuză - nu vrea complicaţii cu presa. Nu vinde. La alţii, telefoanele sună degeaba, nu sînt acasă. Ieşim în faţa primăriei şi găsesc fără dificultate săteni venind de la cîmp, cu coase şi cu greble în spinare, degajaţi şi netemători. Îmi amintesc că Michael Mulford, lector la cursurile de jurnalism ale Şcolii BBC de jurnalism TV, era de-a dreptul extaziat în faţa expresivităţii ţăranilor români. Vox pop, opinia străzii, sarea şi piperul reportajelor - spunea Mike. Nea Nicu, Nicolae Simedru, are şaizeci şi cinci de ani şi mai are 16 ari de livadă şi păşune, lîngă Palatul Augustalilor. Nu vinde, mai culege o prună, mai lasă vaca la păscut. Iar pămîntul îl va lăsa copiilor, căci altceva nu are. Ce-i drept, a mai avut, tot pămînt, care este acum sub clădirea poştei şi sub un bloc din centrul comunei. A primit în schimb altul, dar nu la fel de bun. Şi dacă pămîntul va fi vîndut de copii? - îl întreb. Ridică din umeri - "dacă-l vînd, Dumnezeu cu mila". Ioan Ştefănescu, nenea Ion - cum îi spune viceprimarul Cordoş -, are teren chiar sub templul Liber Pater. Vrea să vîndă, căci "ceea ce este acolo trebuie văzut". În 2001, a negociat 250 de milioane pe hectar şi are 40 de ari. Va indexa cu inflaţia. Iordănel Grozoni are 12 ari de grădină lîngă templul lui Esculap şi al Higeei. Nu vrea să vîndă, căci are şi el copii. Viceprimarul comunei îmi şopteşte că Iordănel Grozoni este socrul preşedintelui Curţii Constituţionale. Bătrînul, uscăţiv, simpatic nu este deloc afectat de influenta sa înrudire. "Cînd n-oi mai fi, copiii să facă ce vor cu pămîntul." Adriana Pescaru, directorul Muzeului civilizaţiei dacice şi romane din Deva, îmi spune că sînt oferte pentru cumpărarea a încă 14 hectare de teren. Preţurile sîntmari, descendenţa istorică romană este valoroasă - 800.000 pînă la un miliard de lei vechi pe hectar. Intenţia este să se înfiinţeze un parc arheologic, iar amfiteatrul să fie acoperit. Cercetările arheologice continuă cu bani de la Ministerul Culturii, dar şi cu ajutorul unor finanţări austriece aduse de profesorul Piso. În vremurile de glorie, Ulpia Traiana era un oraş mare, avea în epocă pînă la 50.000 de locuitori numai în interiorul zidurilor, aşa că eventuala reuşită a proiectului va însemna prosperitatea asigurată a comunei. Ar mai trebui nişte pensiuni agroturistice şi o strategie - cum altfel - de promovare. Primarul Mihai Cornel Todoni se gîndeşte la o fundaţie, pe care a propus-o un mare susţinător al cauzei romanilor în disputa lor cu dacii - cea modernă, căci cealaltă a fost tranşată, fără drept de apel, în 106 d.Ch., de Traian. Corneliu Stan, fizician din Salzburg, a sugerat ca numele să fie "Pro Ulpia Traiana". Pe 18 septembrie, în fiecare an, cunoscătorii sărbătoresc şi ziua împăratului Traian, recunoscători că şi-a extins imperiul şi peste Dunăre. La daci se ajunge doar cu 4x4... ...Sau pe jos. Spre deosebire de Sarmizegetusa, comună, lîngă oraşul Haţeg, Sarmizegetusa Regia este cetatea din Munţii Orăştiei de unde regii dacilor îşi exercitau autoritatea. Pînă să ajungi la ea, treci pe lîngă alte cetăţi mai mici - Costeşti şi Blidaru. Dacă la Costeşti se ajunge uşor, la Blidaru - relativ uşor, pentru Sarmizegetusa Regia ai nevoie mai întîi de informaţie, să nu te rătăceşti, apoi de o maşină bună şi de timp frumos. Locurile sînt fără îndoială sălbatice şi predispun la reverii cu misterioase civilizaţii preistorice, ceva gen maya sau inca. În ultima vreme, polemicile daco-romane au fost reluate în forţă de dacişti, avîndu-l ca vîrf de lance pe medicul stomatolog româno-american Napoleon Săvescu. Adepţii săi, nu chiar puţini, sînt gata să se ia de piept cu orice contestatar al primatului dacic. Să nu audă de romani, Roma şi Traian! Dacă Dilema veche are vreodată poftă de o dispută "incendiară", dacii şi romanii sînt subiectul! "Incinta sacră" de la Sarmizegetusa Regia este cunoscută mai ales prin structura circulară marcată cu bucăţi de lemn verticale. Adriana Pescaru îmi spune că arheologii au ridicat acele lemne pentru a demonstra că structura este un sanctuar şi nu un calendar lunar, ipoteză vehiculată de-a lungul timpului. Sigur că daciştii nu sînt în ruptul capului de acord cu aşa ceva şi ar fi gata să plaseze Sarmizegetusa Regia în rîndul locurilor mitice, vizate de Erich von Däniken în ale sale Amintiri despre viitor. Este cert că vestigiile indigenilor daci sînt mai năpăstuite decît cele romane. Inaccesibilitatea este unul dintre motive. Drumul este categorisit "forestier". Vreo şapte milioane de euro, destinaţi prin Phare reparării sale, tocmai s-au pierdut din neglijenţe funcţionăreşti. Continuarea săpăturilor arheologice se poate face doar după defrişări, pentru care Romsilva cere sume exorbitante. "Este paradoxal - spune directoarea Adriana Pescaru - banii trec din buzunarul statului tot în buzunarul statului. Monumentele fac parte din lista UNESCO şi ar trebui un mai mare interes faţă de punerea lor în valoare." Complicaţiile s-au accentuat - se pare - prin înfiinţarea Parcului Naţional Grădişte-Cioclovina. Orice intervenţie la cetăţile dacice se poate face doar cu acceptul administraţiei parcului şi în bună tradiţie românească, formele nu au fond - există lege, dar nu stabileşte clar competenţele. Biologia şi arheologia nu sînt 100% compatibile. Oricum, dacă vestigii romane se găsesc din Anglia pînă în Asia, cele dacice au doza lor de unicitate. Inteligent speculate, izolarea şi misterul care înconjoară cetăţile Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru sau Piatra Roşie le-ar putea transforma într-un fel de Stonehenge sau Machu Picchu autohton. Ce-i drept, căutătorii de cosoni - monede dacice de aur - nu au aşteptat nici studiile de fezabilitate, nici reabilitările de drumuri. Înarmaţi cu detectoare de metale, hărţi precise şi călărind motociclete de moto-cross, cosonarii - evident, denumire de alint - ar face invidios orice muzeu românesc, pentru care preţul unui detector "deştept" depăşeşte multe salarii anuale ale muzeografilor...
