Blojul împuşcă Cerbul la comanda "Motor!"
Cu un pahar de vin în faţă şi savurînd sarmalele, românii stau în faţa televizorului, lăudînd bogăţia obiceiurilor noastre. Multe sînt însă revitalizate doar pentru că e nevoie de ele pe ecran. Nu mai fac parte din viaţa comunităţii, sînt doar puse în scenă. E bine? E rău? Li se dă astfel o şansă?
Pentru sărbătorile de sfîrşit de an (şi pentru celelalte, dar astea durează mai mult), redacţiile – în special cele de ştiri TV – recurg la planul B. Desigur că ar mai putea interveni vreun tsunami sau alt eveniment creator de breaking news, dar mai întîi trebuie asigurat stocul de ştiri cu obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou, obligatoriu tradiţionale, autentice, păstrate cu sfinţenie din generaţie-n generaţie...
Prin ţară, reporterii reevaluează frenetic informaţiile legate de sate izolate şi bătrîni înţelepţi, dar primul telefon se dă de obicei la primar, care vorbeşte cu una dintre (puţinele) învăţătoare sau educatoare care şi-au păstrat entuziasmul de păstrători ai tradiţiilor.
Zoom. Coroieşti, sat în Ţara Haţegului, la poalele Retezatului. În urmă cu cîţiva ani, lucram încă în redacţia de ştiri a TVR şi am aflat că în satul cu pricina se păstrează un vechi obicei, numit „Împuşcatul cerbului“. Telefonăm. Da, obiceiul există, numai că trebuie pregătit, responsabila Căminului cultural ne roagă să o lăsăm să verifice disponibilitatea sătenilor de a interpreta rolurile destul de complicate şi care presupun o mare mobilizare de forţe, iar oamenii, ştiţi, au treburile lor, taie porcul, tinerii sînt plecaţi, bătrînii sînt bătrîni... Revenim cu telefonul, se poate, dar să anunţăm cu două-trei zile înainte de a veni să filmăm.
...La o ţuică fiartă, aşteptăm să se adune toţi, durează... Cu noi este şi Norio Inagaki, japonez; habar nu am cum a aflat de Coroieşti, e preocupat de tradiţiile româneşti şi vrea să filmeze. Ne pregătim, alegem unghiurile pe care le considerăm favorabile. Dumitru Budrala, iniţiatorul Festivalului de film antropologic Astra Film Fest Sibiu, îmi explicase odată că un obicei se filmează în desfăşurarea lui firească, neregizat, fără intervenţii regizorale şi duble. Încerc să respect sfatul, aflu în mare cum decurge totul, actanţii sînt costumaţi grotesc, merg pe uliţe ţopăind dezlînat pe melodia cîntată de cîţiva instrumentişti. Sînt primiţi într-o gospodărie (stabilită în prealabil, în mod normal alaiul se oprea în toate casele), sînt omeniţi, are loc un dialog cam neinteligibil, purtat pe ton răstit, personajele principale sînt „Cerbul“ şi „Blojul“, blojul fiind un fel de fiinţă a întunericului, duh rău şi răzbunător, simbolizat prin cea mai înspăimîntătoare mască. Se pleacă din gospodărie, sosim într-o livadă la marginea satului, cerbul şi blojul încep un dans în pereche, apoi blojul (înarmat) îl împuşcă pe cerb. Cerbul schiţează gestul omului rănit şi se prăbuşeşte. Prea repede. Cameramanul nu fusese în unghiul potrivit. Se reia totul, cerbul se ridică, este împuşcat din nou, e bine. Blojul se aruncă peste cerb, jelindu-l. „Cerbul e binele, iar blojul – răul...?“, încerc să aflu. „Da“, spun cu jumătate de gură cîţiva participanţi tineri la obicei. „Ba, amîndoi îs răi“, îmi spune un sătean mai în vîrstă, cu figură zîmbitoare, privitor şi el, aşezat pe-un lemn al gardului livezii. Spre surprinderea mea, japonezul Norio îl aprobă. „...Amîndoi îs răi, bloju-i rău c-aşa-i el, e-un fel de drac, cerbu-i anu’ care pleacă, ducă-se...“
La vreo doi ani distanţă, sînt chemat să filmez „Cioroliţa“, obicei din Ţara Zarandului. Trăind cu nostalgia tinereţii sale, un sătean din Ţebea ar dori să „organizeze“ obiceiul. „Cînd...? – ne întreabă – să ştiu, să anunţ oamenii. „ „Păi, cînd este?“ mă interesez. „În ajun de Bobotează, dar putem şi mai repede...„ E regizat totul, grămezile de lemne care în obiceiul original ardeau la răscruci de drumuri sînt înlocuite cu anvelope uzate, dar cel puţin filmăm exact în ajun de Bobotează.
Enumerările ar putea continua. Chiar dacă nu toate obiceiurile filmate sînt exclusiv pentru uzul televiziunii, o mare parte sînt. „Nici nu-i de mirare că dispar“ – crede etnologul Marcel Lapteş de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Hunedoara – Deva. „Satele se depopulează, bătrînii, păstrători ai tradiţiilor şi totodată soli ai unor alte vremuri, se duc. Obiceiurile făceau parte dintr-un alt tipar civilizaţional, pe cale de a fi înlocuit de modernitate, iar timpul era altfel ritmat.“
Ulterior, l-am întîlnit pe cel cu „Cioroliţa“ într-un avion spre Madrid. Lucra în construcţii şi nu mai ştia dacă, în lipsa lui, obiceiul mai fusese „organizat“ de cineva.
Alexandru Gruian este jurnalist şi doctorand al Universităţii „1 decembrie“ din Alba Iulia.
