Patru zile în Retezat
Într-o vară caniculară, plouă exact în ziua planificată pentru a urca la aşa-numita casă-laborator Gemenele. Intrăm pe valea Rîului Mare. Plouă torenţial, iar plafonul de nori este foarte jos, muntele este complet invizibil în jumătatea lui superioară. Coborîm din maşini în faţa Casei Academiei de la Gura Zlata. Pe terasa acoperită din faţa casei, de fapt o vilă cu aspect rustic, o doamnă mai în vîrstă croşeta impasibilă, în timp ce un moş ne privea şugubăţ. Mai fusesem în rezervaţie prin 1996 şi ştiam că drumul pînă la casa-laborator, destul de abrupt, dura vreo cinci ore. Ba, numaâ trei, mă contrazice moşul şi îmi fac curaj - poate că nu mai ţin eu bine minte (am ţinut bine minte...). Trece vreo jumătate de oră şi ploaia pare că s-a mai potolit. Ne gîndim că am putea pleca. Sîntem şase, trei bărbaţi cu fiicele şi fiul aferenţi. Formaţia este rodată de vreo patru ani, pe mai toate traseele din Retezat. Drumul este un urcuş continuu, cu grade diferite de înclinare. Marcajul traseului este cu săgeţi roşii, uşor de descoperit, vopsite pe trunchiul copacilor sau pe pietre. Poteca, udă, se vede totuşi bine prin vegetaţia mult mai bogată decît în alte părţi ale masivului, semn că sîntem într-o rezervaţie. Din loc în loc, pancarte cu vopseaua scorojită ne anunţă că sîntem pe teritoriul rezervaţiei sau indică vreo plantă cu caracteristici deosebite. Pe unele, scrie încă Academia Republicii Socialiste România - cele două cuvinte din mijloc se încăpăţînează să reziste, deşi cineva scrijelise peste ele cu ceva ascuţit. Ploaia se mai potoleşte, dar de pe frunzele copacilor cade apa ca şi cum ar continua să plouă. Glugile pelerinelor sînt parţial ude pe dinăuntru şi nu ştim dacă apa a pătruns prin ele sau este doar condens. Trecem cîteva podeţe. Bîrnele înguste şi ude alunecă, ştim că trebuie să fim atenţi, balustradele sînt însă bune şi toată lumea traversează cu bine. Printre brazi, o masă cu două băncuţe; ne oprim, fără să dăm jos rucsacurile. Lîngă masă, o sticlă de suc goală - un pet! Ştim că în Retezat, şi în special în rezervaţie, regulile sînt drastice, turiştii au învăţat că trebuie să-şi aducă deşeurile înapoi la şes (o notă bună - cei mai mulţi respectă regula!). Ne mirăm deci de pet-ul de pe drum, dar vom afla că a fost intenţionat lăsat acolo de unul dintre paznici, pe post de cană pentru apă - la urcare sau la coborîre, i se face sete şi nu are cum să bea din pîrîu. În rest, nici urmă de murdărie, cutii de conserve, resturi alimentare sau pet-uri. Vegetaţia musteşte de apă şi emană o aromă dulceagă, pînă trecem de pădurea de stejar. Brazii aduc un aer răcoros, iar pentru noi - o doză de optimism; altitudinea este destul de mare, ceea ce înseamnă că nu mai avem prea mult. Drumul prin ploaie este incomod şi încercăm să nu ne prea oprim. Retezatul este un munte sălbatic. Drumurile de acces în creastă sînt grele. Nu poţi ajunge la 2000 de metri cu telecabina sau cu maşina, ca în Bucegi. Nu are o şosea eroică, gen Transfăgărăşan. Drumurile ajung la poalele masivului, iar unele sînt doar forestiere. Mulţi se bucură că este aşa - muntele este astfel protejat de asaltul celor ce ar dori să-şi parcheze maşina sub pisc sau nu au condiţie fizică minimală. Există numeroase restricţii legate de amplasarea corturilor, iar cei din Salvamont, rangerii şi paznicii din rezervaţie sînt suficient de vigilenţi. Nu întîmplător, unul dintre foştii paznici, Pătrău, acum pensionat, pe care l-am întîlnit însă într-o drumeţie din 1988, era supranumit "cel rău". Ploaia se face din ce în ce mai deasă, mai trecem un fir de apă şi brusc apare casa-laborator Gemenele. Este de fapt o cabană, nu foarte mare, cu aspect solid, dat de piatra din care este construită. Întotdeauna cabanele din Carpaţii noştri, mai ales cele de altitudine, izolate, mi s-au părut primitoare, indiferent de starea în care se aflau. Primitivismul lor este încă - acolo unde se păstrează - un fel de garanţie că nu vom găsi "fiţoşi", pe stil vechi doritori de alcool în exces, pe stil nou, de manele; alcoolul rămîne o constantă. Pe terasa de la Gemenele se află cîţiva oameni. "Ştiam că trebuie să veniţi, dar cu ploaia asta, nu vă mai aşteptam" - ne spune un tip solid, ajutîndu-ne să ne dăm jos rucsacurile. Tipul solid este paznicul de serviciu la casa-laborator, Dorel Pătrău, chiar fiul celui supranumit "cel rău". După ce ne-am mai tras sufletul, ne-a spus că tatăl său este de mult pensionat. "Acum cîţiva ani - povesteşte tînărul Pătrău - tata a dorit să vină la Gemenele" - "...să mai văd măcar o dată...", a spus bătrînul, şi a reuşit, chiar dacă drumul a durat aproape o zi întreagă. Tequila şi bere la 1700 de metri Îi cunoaştem pe cei de pe terasă. Doi fraţi din Deva - unul rămas în ţară, celălalt plecat cu ani în urmă în Belgia. Acum a venit în România, e cu cei doi copii şi a preferat confortul primitiv al muntelui. Copiii nu vorbesc româneşte, dar par adaptaţi la această situaţie romantică, fără apă curentă şi cu paturi vechi, incomode chiar şi pentru tipi obişnuiţi cu muntele, cum ne pretindem noi. La Gemenele nu urcă prea multă lume. Drumul greu şi confortul precar îi descurajează pe cei care, cu pile, ar putea petrece un concediu la Gemenele. Vin mai ales biologi şi oameni pentru care muntele este altceva decît o pensiune cu termopane, unde ajungi cu jeep-ul. La ora 7, din cauza norilor, e aproape întuneric. Cabana nu are curent electric. Există un generator, dar drumul e greu şi nu-i deloc comod să cari benzină în spate, aşa că Dorel preferă să mai amîne momentul pornirii motorului - dar, politicos, ne cere părerea. Mîncăm aproape fără să vedem, într-o încăpere cu atmosfera şi dotările unui laborator şcolar de biologie - vipere cu corn în borcane şi plante uscate în ierbare. Ca întotdeauna, alimentele sînt în exces; am putea sta pe munte nu patru zile, ci o săptămînă, poate chiar mai mult. Ieşim pe terasă. S-au întors de pe traseu şi doi biologi polonezi cu nume complicate. Pe masă, ard lumînări, au apărut cîteva pahare şi pădurarului nu-i vine să creadă cînd Nucu, din grupul nostru, scoate nişte doze de bere pe care le cărase cu stoicism într-o plasă - nu mai avuseseră loc în rucsac. "Belgianul" oferă tequila. Are şi lămîie verde. Tequila nu prea se asortează ea cu Retezatul, dar facem un rabat şi bem după toate regulile, cu sare presărată pe mînă şi stropită cu sucul lămîii. Pădurarul Pătrău nu este impresionat de mofturile noastre sud-americane şi soarbe cu sete din bere. Ne arată versantul opus, spre lacul Zănoaga, şi ne spune că pe-acolo venea la vînătoare regele Ferdinand, cu suită, cîini şi măgari. Acum, fiind rezervaţie, totul este interzis - vînătoarea, pescuitul, chiar şi culesul florilor. Dorel Pătrău cunoaşte potecile şi toate punctele care oferă vizibilitate asupra traseelor. Dimineţile, încuie uşa şi pleacă fie spre Tăul Negru, fie spre vîrful Retezat, care se înalţă chiar din spatele cabanei. Prin vegetaţia deasă nu-şi poate nimeni croi drum, iar pe grohotiş eşti imediat vizibil, aşa că sarcina pădurarului nu este prea grea. Cine intră în rezervaţie şi nu are aprobare, riscă amenzi de milioane. Nu degeaba îşi cîştigase tatăl său porecla de "cel rău"... Într-o vreme, prin rezervaţie umbla des un biolog plecat din Deva, ajuns la universitatea din Cluj, Ionuţ Ghira, poreclit de prieteni "şerpilă". Ghira creştea vipere, la Muzeul de ştiinţele naturii din Deva, pentru a recolta venin. Încercase chiar un fel de terapie, asemeni miticului rege Mithridate. Se lăsase muşcat de pui de viperă, spre a se imuniza, dar ceva n-a funcţionat şi Ghira s-a îmbolnăvit grav. A scăpat ca prin urechile acului. A eliberat viperele; oricum, muzeul nu mai avea resurse financiare pentru a le întreţine. La Cluj, devenise mai paşnic, dar oricum este considerat unul dintre puţinii herpetologi cu experienţă din România. Timp de o oră, avem şi curent electric. Profităm şi aranjăm paturile. Cînd s-a oprit generatorul, cerul se înseninase şi vizibilitatea era atît de bună încît se vedea Calea Lactee, ca o fîşie luminoasă, umflată spre mijloc. Dacii, stăpînii Retezatului După o primă zi cu un traseu scurt, spre unul dintre cele mai frumoase lacuri glaciare din Retezat - Tăul Negru - drumul spre vîrful care dă nume masivului şi înapoi ne ia aproape zece ore, ce-i drept, pe ocolite, pe la Tăul Ştirbu, prin Poarta Bucurei, şaua Retezatului şi un horn care ne scoate în apropiere de cabană, chiar la Tăul Gemenele. Cît timp sîntem în rezervaţie, nu ne întîlnim cu nimeni, ci doar ne intersectăm cu unul dintre cei doi polonezi, plecat să cerceteze diverse specii de flori. Celălalt, în cu totul altă parte, era preocupat de conurile de brad. Ne salutăm englezeşte şi fiecare îşi vede de drum. Turiştii sînt destul de mulţi în afara rezervaţiei. Din Poarta Bucurei, se vede lacul Bucura, cel mai cunoscut din Retezat. Cuvîntul "Salvamont", scris din pietre mari, albe, se vede cu ochiul liber, deşi sîntem la o distanţă apreciabilă. Se vedeau şi multe corturi şi ne-am întrebat cum rezistaseră ploii torenţiale. Probabil că fără prea mari probleme - cine pune cortul la Bucura nu este novice, ştie cum e vremea. Îmi amintesc că la primul meu drum în Retezat, urcînd spre creastă, am întîlnit doi ciobani, din aceia livreşti, cu cojoace, pălării şi bîte. Era o ceaţă de nu se vedea la doi paşi. Cu voce aparent impasibilă, am întrebat "Cum e în creastă, plouă?". "Nu" - a răspuns unul dintre ciobani. Şi linişte - vreo 10-15 secunde. Apoi, celălalt cioban a catadicsit să spună şi el ceva - "aproape ninge..." Poteca urmăreşte curba de nivel iar porţiunile dificile nu sînt prea multe. Spre şa, avem semnal la mobile şi sunăm acasă. Liniile de pe ecran apar şi dispar, dar reuşim să spunem esenţialul - că sîntem bine... La 2484 m., chiar pe vîrf, perspectiva este impresionantă. În apropiere, o "momîie" uriaşă, vechi semn ciobănesc de orientare, ridicat din pietre, ţine companie unui par înalt, în vîrful căruia stă, cioplit din lemn, steagul dacilor, cel cu cap de lup. Dacii n-au avut nimic de-a face cu Retezatul, dar susţinătorii lor actuali, mîndri şi intransigenţi, nu lasă nimic nemarcat. Astfel apăraţi, desfacem conservele şi bidoanele cu apă. Cînd ne hotărîm să plecăm, e puţin trecut de ora 5 după-amiază. E pustiu - nimeni nu mai urcă la această oră pe vîrf, nu ar mai avea timp să se întoarcă pe lumină. În acest masiv, distanţele sînt lungi şi cabanele - puţine. De altfel, singura cabană de altitudine din Retezat, Pietrele, a ars acum vreo doi ani, în buna tradiţie a vechilor cabane româneşti, cuprinse brusc de angoase existenţiale, terminate prin incendiu... La întoarcere, româno-belgienii plecaseră. Nişte biologi tineri le luaseră locul, iar polonezii erau deja în camerele lor. Farmecul serii nu mai este acelaşi - cu sau fără tequila. Oricum, în dimineaţa următoare plecăm, iar prognoza moşului este corectă, dar pentru coborîre - avem nevoie de doar trei ore...
