Plan-detaliu pe doi ochi în care se citeşte un soi de bună-dispoziţie (în contrast cu cea degajată de locul în care ne aflăm). Tăietură de montaj. Gros-plan şi vedem faţa plăcută, zîmbitoare a unei femei care se relaxează aflînd că totuşi nu se filmează. Are o uşoară ezitare cînd pornesc reportofonul. "Valori personale? Dăruirea faţă de cel de lîngă tine sau faţă de cei de lîngă tine este pentru mine foarte importantă. Poate e un fel de deformaţie profesională, să spunem în sens pozitiv." Cadrul se schimbă. Apare un bărbat cu ochelari, sobru. Un ochi exersat ar recunoaşte, în planul doi, forfota redacţiei de ziar. Bărbatul este atent, calculat. Gesturi măsurate. "Cele mai importante lucruri la care mă întorc, sînt onestitatea, cinstea, adevărul. Sînt lucruri esenţiale pentru mine, la care mă raportez şi mă întorc mereu." O faţă feminină, încadrată de un păr scurt. Seamănă puţin cu realizatoarea emisiunii Profesioniştii. Din nou plan-detaliu şi vedem că ochii exprimă curiozitatea celui care experimentează. "Cred în familie, educaţie, prieteni." Aici ilustraţia muzicală a unui ipotetic reportaj filmat despre valorile în care mai cred românii ar fi marcată de un contrapunct. O voce din off ar trebui să explice că înjurătura şi claxonul auzite cînd ezităm o secundă la semaforul ce se face verde, hîrtia aruncată nonşalant pe geamul jipanului sau sticla de plastic abandonată după picnic, vila de neam-prost şi şmecheria românească, tot ceea ce generic numim mentalitate, sînt expresii ale scării de valori. Toţi credem că le avem, dar pseudo-documentarul se va ocupa de trei oameni, ale căror valori ar trebui să fie foarte bine definite, pentru că ei le transmit - în neo-limbajul integrării, sînt diseminatori. Un medic, un ziarist şi un psiholog, departe de vîrsta noviciatului, dar şi de pensionare. Am abordat şi un poliţist, dar probabil nu i-am părut destul de convingător. Ceilalţi trei au acceptat din prima. Revenim la primul personaj. Marinela Haţegan, şef secţie terapie intensivă la Spitalul din Deva. În scurtul drum pînă la cabinet, privesc, deformat, în cadre cinematografice. O uşă întredeschisă. Un detaliu rapid pe un raft înţesat cu aparatură medicală. O faţă de om în vîrstă, cu ochii închişi. Mîna lui în mîna unei femei bătrîne, poate soţia. Un cabinet minuscul, al doctoriţei Haţegan, departe de opulenţa asociată în mod obişnuit şefilor. Doctoriţa vorbeşte calm, fără patetism. "Valori personale? Dăruirea faţă de cel de lîngă tine sau faţă de cei de lîngă tine este pentru mine foarte importantă. Poate e un fel de deformaţie profesională, să spunem în sens pozitiv. Prin autoeducaţie, mi-am propus ca atunci cînd intru pe uşa spitalului, să uit de orice problemă familială. Atunci mă pot ataşa la suferinţa bolnavului şi pot să fac tot ce trebuie pentru el. Cîteodată mă simt rău sau mă doare cîte ceva. Încerc să minimalizez simptomatologia, spunîndu-mi că trebuie să fiu aptă să-mi fac meseria. Făcînd ceva ce-mi place, pentru care simt că am vocaţie, pot să trec peste tot. Momentele de extrem prin care trec în secţie mă fac să cred că munca mea are foarte multă relevanţă. Viaţa mea este aşa de limitată la meserie, încît am foarte puţin timp pentru altceva. Ştiu, trebuie să merg şi la spectacole, să fiu şi la curent cu noutăţile, altele decît cele medicale, şi nu prea găsesc timp. Trei sferturi din viaţa mea se află între pereţii spitalului. Am avut noroc, am avut o mare şansă să am lîngă mine un om care gîndeşte ca şi mine şi reuşim împreună să fim pe aceeaşi lungime de undă. De foarte multe ori am senzaţia efemerului, cînd văd cît de uşor se poate distruge o viaţă. Cînd îi văd pe toţi din jurul meu preocupaţi de lucruri oarecum minore, că li s-a stricat ceva la maşină sau ceva acasă, mi se pare neimportant. Specialitatea asta, în care lucrezi cu omul la limită, cu funcţiile sale vitale, m-a schimbat. Aici pornesc respiraţia sau opresc respiraţia, pornesc cordul sau opresc cordul...Nu am vrut ca fiica mea să-mi urmeze meseria pentru că meseria asta totuşi te sacrifică. Eşti fericit pe plan profesional, poate şi pe plan personal, dar nu în aceeaşi măsură, pentru că îţi petreci majoritatea timpului în spital. Am încercat să o determin să-şi aleagă o profesie în care să aibă mai mult timp pentru ea, să umble, să cunoască oameni. Este jurist-consult..." Redactorul-şef Adrian Sălăgean conduce un cotidian local - Cuvîntul liber. Cînd se schimbă rolurile, ziariştii sînt puţin încurcaţi. Deschid reportofonul, scurtă surprindere, apoi cuvintele curg calculate, căci o discuţie despre valori este una serioasă, mai ales cu un ziarist. El ştie foarte bine că topoarele în cap şi violurile difuzate pe post de ceai la ora 5, cu binecuvîntarea formatorilor de opinie, nu sînt tocmai o carte de vizită onorantă pentru breaslă. "Am o teorie... Sîntem puţini prea speriaţi de distrugerea a ceea ce numim scară de valori. Eu cred că ne raportăm la fel de mult la valori ca acum 100 de ani, în sensul că românul crede la fel de mult ca înainte în bine, în dreptate, în adevăr, în Dumnezeu. Observ însă că scara de valori este permanent violată, ceea ce provoacă un fel de derută. Oamenii încep să creadă că nu mai e practic să creadă în bine şi cel mai nociv ferment este fărădelegea nepedepsită. Dacă poliţia, procurorii şi judecătorii nu-şi fac treaba, bineînţeles că infractorul devine un fel de vedetă pentru destul de mulţi indivizi. Infractorul este omul de succes, cu vilă, jeep, bani... Succesul murdar al acestor băieţi îi transformă într-un fel de meta-haiduci moderni şi imaginea interlopului cu ceafă lată, tuns scurt, coborînd din jipan înconjurat de puicuţe este un drog care îndepărtează lumea, în special tinerii, de ideea clasică cum că munca ar fi brăţară de aur. Personal, pe primul loc îl pun pe Dumnezeu, apoi familia şi mă reîntorc la ceea ce am spus iniţial şi este valabil nu doar profesional - îmi place să am de-a face cu oameni cinstiţi." Dorina Victoria Login este psiholog. Privirea curioasă şi zîmbetul uşor ironic mă fac să mă întreb dacă psihologii îşi evaluează permanent interlocutorii. Mă transformă oare reportofonul în personajul dominator? De fapt, sînt mai mult interesat dacă oamenii disimulează cînd îi întrebi despre valori. Spun adevărul sau ce cred ei că ar fi bine şi util să se ştie? "Oamenii disimulează, dar în timp, analizînd comportamentul, îţi dai seama dacă valorile declarate sînt reale sau contrafăcute. Eu cred în familie şi educaţie. Şi în prieteni. Este foarte important să ai prieteni. Contrar celor scrise prin revistele mondene, cred că familia este departe de a-şi fi epuizat potenţialul. Educaţia primită în familie este esenţială, iar setul de valori se conturează cu precizie la finalul adolescenţei. Sigur că se poate îmbogăţi, dar pînă pe la 17-18 ani omul are valorile conturate - dacă le are. Ceea ce constat este o orientare excesivă spre valorile materiale, în detrimentul celorlalte. Poate că este efectul acestei tranziţii prelungite, a sentimentului general de insecuritate. Desigur că este important confortul material, dar dependenţa fericirii de material arată cam aşa..." Aici ar urma o panoramare verticală de pe faţa psihologului pe foaia de hîrtie. Mîna desenează o linie oblic ascendentă, care urcă mereu - valorile materiale. O a două linie, cea a fericirii, se suprapune o vreme peste prima, apoi se desprinde şi merge orizontal, rămîne în palier şi începe să coboare. "Ca psiholog, am mai constatat că televizorul devine adesea un furnizor exclusiv de valori. Părinţii cred că ecranul poate să li se substituie, se bucură că nu-i bat copiii la cap, iar copiii privesc fascinaţi tot ce li se serveşte. În unele cazuri, devin aproape autişti." Trag o singură concluzie - în fiecare din cele trei cazuri, profesia a determinat valori specifice. Dăruire, aspiraţie spre onestitate, educaţie. Oare ce-aş fi răspuns dacă cineva m-ar fi întrebat în ce valori cred?...