Seducţie <i>fusion</i> la Gărîna Jazz Festival

În postmodernitate nu-l mai epatezi pe burghez, îl seduci cu pricepere şi-l atragi spre artă. Reabilitezi epicul. Reinventezi plăcerea muzicii clasice în concerte prin castele în ruină sau în peşteri. În postmodernitate, oraşe şi sate mici pot deveni centre culturale de însemnătate. Voi istorisi pe scurt o poveste de succes cultural dobîndit printr-un iscusit management al resurselor culturale (numele unui master pe care-l organizăm la Universitatea de Vest din Timişoara şi care îşi are printre proiecte chiar acest demers: identificarea şi dezvoltarea potenţialului cultural al oraşelor mici). Exemple există din belşug în lumea occidentală. Aşezările mici de provincie pot dezvolta evenimente culturale de primă însemnătate. La Gărîna, în munţii Semenicului, în urmă cu doisprezece ani, s-au întîlnit o mînă de jazzişti, unii plecaţi din ţară pe vremea comunismului, la ceea ce părea a fi un mic concert privat într-un loc mirific, cunoscut încă înainte de scriitori - au fost, la Gărîna, în anii ’80, Herta Müller, Richard Wagner, Mircea Cărtărescu, Ioan T. Morar, Mircea Mihăieş, Viorel Marineasa. Satele Wolfsberg şi Weidentahl au aspect de mici cantoane elveţiene. Pemii, aşa sînt numiţi nemţii de aici de către bănăţeni, au fost colonizaţi ultimii, tîrziu în secolul al XIX-lea, din Boemia. Rostul lor era acela de a furniza cărbunii din lemn pentru furnalele din Reşiţa. Prin anii ’80 erau cu toţii acolo, o populaţie intact germană, cu straie specifice, oameni de munte muncind din greu la gospodăriile lor ţărăneşti, cu vite uriaşe şi o prosperitate curată, cu case cochete împodobite cu muşcate la pervazurile geamurilor. După Revoluţie s-a petrecut aici o nenorocire. O dramă. În toată vremea comunismului, aceşti oameni nu păreau doritori să plece. În 1991, dintr-odată, la semnalul nefericit al învăţătorului din Wolfsberg, au plecat aproape toţi într-un singur an în Germania. Aceste aşezări frumoase păreau definitiv condamnate la ruină asemenea unei alte localităţi de peste coama muntelui, pe nume Lindenfeld (subiectul unui roman al lui Ioan T. Morar) care a fost părăsită de pemi prin anii ’70, aceştia mutîndu-se pe cîteva străzi la Caransebeş. Au rămas în urma lor ruinele caselor, ale cimitirului şi ale bisericii catolice la peste o mie de metri altitudine, între pajişti şi brazi. Părea că şi celelalte două localităţi vor apuca pe acelaşi drum. Şansa lor, absolut neaşteptată, s-a datorat fără îndoială (şi) prestigiului cultural dobîndit prin advertising-ul oral al membrilor de atunci ai taberei generaţiei literare optzeciste de la Crivaia, în lumea culturală din Timişoara. După 1991 casele au fost cumpărate la preţuri mici de scriitori, artişti plastici, universitari şi au fost recondiţionate cu gust, mai apoi au apărut primele manifestări culturale private. Sculptorul timişorean Bata Marianov, emigrat în Germania în anii ’80, a revenit, are o casă cumpărată la Wolfsberg şi a organizat cîţiva ani o tabără care a împodobit coastele cu pajişti de pe marginea şoselei cu sculpturi, printre ele uriaşa siluetă de lemn a unui cal care aduce aminte de Rosinanta. Dintr-odată locurile au început să capete un aer proaspăt: artă, brazi, pîrîu montan, vechi denumiri nemţeşti, turme de oi, tălăngi, pensiuni. Ciudăţenia este că în ciuda dificultăţii acestei muzici, audienţa a tot crescut de la an la an, la ultima ediţie a devenit fabuloasă, cu aproape zece mii de spectatori în seara de sîmbătă. După încă vreo cîţiva ani, Liviu Butoi, cunoscutul jazzist de pe malurile Begheiului, şi el proprietar în Wolfsberg-Gărîna, a organizat un concert pentru cunoscuţi în şura casei lui Puba Hromadka, alt nume de soi al genului. În şură s-au întîlnit Paul Weiner, Liviu Butoi, Kamocsa Bela, nume importante în jazz şi blues. De atunci lucrurile au evoluat, au căpătat dimensiuni internaţionale, s-a ivit managerul Marius Giura, şi din Gărîna s-au mutat, cu toţii în - celebra de acum - Poiana Lupului, cu tot cu gulaşul moştenit din vremea începuturilor jazzistice. Au venit nume uriaşe să concerteze în acel Ranch musical - aşa cum anunţă o scîndură atîrnată deasupra intrării. Scena Festivalului are toate dotările şi e pe măsura exigenţelor, în rest totul e aşa cum o tot repetă pe scenă Florian Lungu - alintat cu diminutivul Moşu’ de împătimiţii genului - un soi de Woodstock valah mondial al jazzului. În faţa scenei sînt butuci pe care stă lumea înfofolită cu pături ca să înfrunte frigul nopţilor de munte. Au răsunat în nopţile de la Poiană instrumente vrăjite cu instrumentişti pe măsură: Jean Luc Ponty sau Jan Garbarek, anul acesta Charles Lloyd, Miroslav Vitous sau Mike Stern. Repere absolute pentru cunoscători. Ciudăţenia este că în ciuda dificultăţii acestei muzici, audienţa a tot crescut de la an la an, la ultima ediţie a devenit fabuloasă, cu aproape zece mii de spectatori în seara de sîmbătă, sute de corturi, sute de focuri pe marginea lor, mii de sticle goale depozitate (aici se vede nivelul cultural al participanţilor!) în zeci de containere de gunoi, ambuteiaje, maşini din Timişoara, Bucureşti, Oradea, Cluj, o nebunie colorată, muzică de jazz şi rock peste tot, învăluind poliţia, praful, focurile, berile, chiotele, junii rockeri seduşi de sunetele chitarelor bas şi de aerul tare al muntelui. Rafinamentele jazzului pentru o asemenea mulţime par de necrezut şi chiar este aşa, într-o postmodernă victorie a artei înalte, dobîndită prin seducţia muntelui. Bykeri, metalişti, rockeri, sculptori, pictori, scriitori, jurnalişti, universitari în espadrile, iar la Weidenthal, în satul vecin, în biserica învăluită de umbra unor brazi uriaşi, mărginită de o pajişte pe măsură, prima ediţie - la vremea prînzului - a Festivalului de Muzică Veche, organizat de Asociaţia muzicală timişoreană Musica Antica, cu două concerte. Unul susţinut de Flauto Dolce Ensemble din Cluj, ai cărui membri sînt înveşmîntaţi ca nişte castelani transilvani şi diriguiţi muzical de Zoltán Majó. Mai apoi un alt concert, absolut electrizant, al unei trupe belgrădene, Ensemble Renaissance, care au cîntat cu instrumente bizare o muzică cu un ritm aproape de cel de la Poiana Lupului. Au fost şi aici iubitori de muzică rafinată dar şi... bykeri, rokeri, metalişti cu capetele învelite cu năframe colorate pestriţ ca ale piraţilor din vremea căpitanului Drake. La Gărîna se petrece ceva absolut interesant. O seducţie culturală fusion care trebuie amplificată în anii care vin!