Reforma universitară pe înţelesul tuturor: cazul Docea

PRESTIGIUL DINCOLO DE MARKETING O universitate trăieşte din prestigiu ştiinţific şi cultural. Acesta trebuie arătat, demonstrat şi, mai ales, umplut de conţinut. Prestigiul nu se obţine din marketing de imagine, aşa cum încearcă instituţii universitare născute din nimic, în fruntea cărora se află unii precum Aurelian Bondrea, cel de tristă faimă de la Ministerul Educaţiei ceauşiste. Universitatea lui Bondrea cheltuie bani mulţi pe reclame. Numai că prestigiul, ca şi cultura, ca şi ştiinţa nu se cumpără şi nu pot fi suplinite prin strategii de imagine şi marketing. Prestigiul marilor universităţi se construieşte prin tradiţii, uneori seculare. Noi avem în ţara noastră cîteva centre universitare care depăşesc veacul. Restul sînt poveşti pentru a amăgi părinţii să le dea bani lui Bondrea şi altora de teapa lui. Partea proastă, în ceea ce priveşte viitorul învăţămîntului universitar românesc, este dat de faptul că deteriorarea cultural-ştiinţifică şi didactic-etică se întîmplă după modelul universităţilor private, de felul celei a lui Aurelian Bondrea. În puţinele noastre universităţi de tradiţie din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, se poate observa acelaşi fenomen de mercantilizare a diplomelor. Totul este de vînzare: examene, lucrări de licenţă, lucrări doctorale, grade didactice. Şi la fel ca în universităţile private, asistăm la o invazie de politicieni, de oameni de afaceri, de şmenari publici care dau buzna să fie doctori şi profesori şi se înghesuie să asculte cum le cîntă studenţii "Gaudeamus". Numai că de multe ori, de cele mai multe ori, amîndouă cîştigurile în cauză - cele financiare şi cele academice - sînt expresia reuşită a unor jafuri împlinite cu pricepere. Potenţiali hoţi de titluri universitare, potenţiali hoţi pe la burse, potenţiali hoţi de acţiuni şi de terenuri intravilane, totul se amestecă indistinct. Confuzia valorică era o practică a propagandei culturale ceauşiste care alcătuia liste valorice în care strecura şi cîteva nume de autentică reprezentativitate ca să dea credibilitate impostorilor. Afacerea asta are un început în chiar prima listă de după comunism, aceea a Frontului Salvării Naţionale în care, alături de Mircea Dinescu, Doina Cornea sau Ana Blandiana, se aflau Ion Iliescu şi apropiaţii domniei sale. CRITERIILE CONTRASELECŢIEI Nu altfel s-au petrecut lucrurile la marile noastre universităţi - cele patru - sub umbrela autonomiei. S-au prezervat oamenii lumii vechi în conducere, care au realizat contraselecţii după criterii specifice. În facultăţile umaniste, spre exemplu, multe dintre tinerele "cadre didactice", cum se zice bont şi lemnos, confundă libertatea spiritului cu clişeele despre aceasta şi se raportează, în fapt, la cultură ca la un mausoleu. Selectaţii aceştia au, ca şi mentorii lor, ascunse simpatii pesederisto-iliesciste pe care, spre deosebire de maeştrii lor, le maschează sub o mască inocent-indiferentă faţă de politică. Aceasta de pe urmă este o îndeletnicire ignobilă, civismul cultural este şi el o ciudăţenie, o chestie exotică şi necuviincioasă. Niciodată la seminarii şi la cursuri nu tulbură pe nimeni cu nimic. Adesea sînt supăraţi pe noua generaţie literar-artistică şi o acuză că practică pornografia şi avertizează, cu o superioritate neclintită, faptul că valoarea estetică e una, şi scandalul alta. Junii contraselectaţi au, în schimb, hărnicii pe la catedre şi se pricep la birocraţia universitară: analizează judicios statele de funcţii, ştiu cum e mai bine să faci ca să o nimereşti din prima în devenirea proprie, de la plata cu ora la dobîndirea a tot ce se poate mai mult şi mai bine. Era să uit: cei mai mulţi scriu plat şi produc "lucrări ştiinţifice" de duzină. De altfel, cred că pentru aceasta au fost selectaţi la momentul potrivit. REFORMA CA DECENŢĂ MINIMALĂ La Universitatea de Vest din Timişoara, un mănunchi de oameni de cultură au fondat Grupul de Reformă Universitară. Oricum, faţă de alte universităţi mai mari şi mai cu tradiţie decît cea timişoreană, aceştia au reuşit, totuşi, să fie împreună şi să susţină cîteva principii. Unul dintre ele este acela al moralităţii universitare ca temei minimal al reformei. Nu limbaje de neolemn şi nici gargara conceptuală euroconformă în acord cu Bologna sau cu cine o mai fi. În viziunea celor din Grup, schimbarea este mai simplă şi se întemeiază pe lucruri fără de care nu se poate face nici o reformă. Se poate practica doar demagogia ei. Membrii GRU (ni s-au reproşat de foştii politruci din Universitate iniţialele, tocmai de aceea le menţinem!) cred că e nevoie de puţină (măcar) onestitate culturală şi ştiinţifică, de niscaiva demnitate a profesorului şi a studentului, de o fărîmă de curaj civic. Lucruri simple pentru care nu e nevoie de directive europene. Ca să nu vinzi licenţe şi doctorate, să nu plagiezi, să nu desfigurezi libertatea de opinie, nu este nevoie de abordări birocratico-păsăreşti. Reforma ar fi să pricepem lucruri la îndemînă, spre exemplu, faptul că nu este mai important să fii decan şi mai puţin important să fii în amfiteatru. E vremea să nu mai confundăm demnitatea vocaţiei cu aceea a funcţiei şi poate ne vom urni din năclăiala în care ne aflăm aşa gravi, şi caraghioşi, şi ridicoli, şi cu togi rîsu-plînsu pe la solemnităţi fără substanţă. Tot reformă e şi decenţa de a ieşi la pensie la termen din funcţiile de conducere. Facem reformă şi atunci cînd ne dăm un pas în spate, dacă am fost informatori şi mari nomenclaturişti. Nu dă nimeni afară de la catedră oamenii competenţi pe considerentul că au avut păcate politice în regimul trecut, dar nici nu e cazul să stea în funcţii şi să-i reprezinte şi pe cei care au avut alte convingeri decît cele pe care aceştia le-au profesat public în şedinţe, studii şi conferinţe sau pe ascuns în rapoartele la Securitate. E nevoie, aşadar, de decenţă. DINCOLO DE "GAUDEAMUS IGITUR": CE SE POATE ŞI CE NU SE POATE Conferenţiarul Vasile Docea din Grupul de Reformă Universitară al Universităţii de Vest din Timişoara este un caz reprezentativ pentru ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate în ziua de astăzi în universităţile româneşti. Nu se poate, de exemplu, să ai un buletin periodic al unui Grup căruia rectorul îi spune gaşcă cu probleme la mansardă, adică nebuni. Nu se poate să scrii în buletinul acela că doctoratul decanului tău este dobîndit la Academia "Ştefan Gheorghiu" de pe lîngă fostul CC al PCR. Nu se poate să te întrebi dacă validarea lui administrativă din 1991 dă garanţii valorice suficiente tezei doctorale a şefului tău la fel ca uneia dobîndite, fie la Iaşi, fie la Sorbona. Nu se poate să te întrebi public pe ce criterii de "moralitate academică" a fost adus în Universitate un general cu mîinile pătate de sînge din vremea Revoluţiei. Nu se poate să te întrebi cum anume îl vor privi cei doi studenţi cărora le-a omorît tatăl. Dacă spui aşa ceva, intri în ceea ce s-a numit lotul Docea, adică inşi cărora urmează să li se anuleze contractul de muncă din cauza unui delict de opinie. Ai fluierat în cripta ideilor moarte ale unui rector şi ale unui decan care, după aproape două decenii de pluralism, în loc să răspundă unor idei cu altele, reiau practica leninistă a pedepsirii celor care le rostesc public. Cazul Docea arată limpede că "mediul academic" se află mai degrabă în drum spre Canal decît spre Bologna aceea, sau cum i-o fi zicînd.