Peisaj cu gondole şi cu băbătîi americane cam posace

Apărut în Dilema, nr. 413, 26 ianuarie 2001

Nota redacţiei: Astăzi, vrem să fim primiţi în Spaţiul Schengen. Acum unsprezece ani, aşteptam cu înfrigurare să scăpăm de vize, ca să putem călători liber, fără a prezenta pe la graniţe cîteva sute de euro pentru a demonstra că avem mijloace de subzistenţă, fără să facem coadă la consulate... O, tempora!

Nu e lucru de glumă viza Schengen. Iată, îmi amintesc de o poveste de demult, din timpul cînd eram eu soldat TR la Brigada de grăniceri din Timişoara cu un an, doi înaintea apariţiei mişcării Charta 77 de la Praga. Pe acele timpuri, colegul de pluton Mircea Mihăieş îmi povestise cum a mers el la vreme de liceu, din Arad la Marea Neagră, cu o căruţă cu doi cai. Un coleg de clasă al cărui tată era pădurar le-a dat caii, căruţa au împodobit-o cu un coviltir, pe acesta l-au desenat cu tot felul de trăsnăi, iepuri, morcovi şi alte asemenea privelişti din ecosistem. Părul îl aveau ei foarte lung, pe umeri în jos, în coviltir ascultau ei ceva Rolling Stones, ceva Boby Solo. Ştiu că mult am rămas eu mut de admiraţie pentru isprava lor liceană. La vremea mea de liceu, cu unii colegi de clasă, am organizat expediţii asemănătoare, cu toate că distanţa nu era la fel de mare, sălbăticia drumului compensa absenţa coviltirului pictat în efuziuni beatnice. Şi cum spun, noi am apucat pe Valea Şoimoşului, spre pădurile cele dese, dinspre toponimul Crucea Ţiganului spre altul zis Pîrăul lui Iov şi de acolo spre cabana Debelagora din munţii Zarandului. Acolo, într-o poiană paradisiacă, ca în utopia medievală despre Regatul Preotului Ioan, am adăstat cu un cort. Să mai spun că eram noi purtători de mocasini, blugi cu marginile zdrenţuite aveam, la gît purtam legat cu sfoară de tei nişte uriaşi colţi de mistreţ pe care i-am subtilizat din sertarul cel vînătoresc al instanţei mele paterne. Şi pe cînd stăteam noi acolo în poiana aceea desprinsă din Regatul sus-pomenit, iacătă că apar atrase de toate ale noastre nişte "gagicuţe" din tabără, liceence ele din Capitală de la liceul Zoia Kosmodemianskaia (mi-a rămas în minte denumirea prin exotismul ei muzical). Mult ne-au privit "gagicuţele", la foc s-au aşezat vrăjite de colţii de mistreţ, de mocasini, de franjuri, de privirile noastre obosite de drumeţi veniţi de departe, pe urmă Ioani Abfalter a scos ghitara şi a cîntat Io vendos dos ojos negros, iar noi ne-am potrivit între buze ţigările Amiral.

Ce vreau să spun cu această parabolă? Să evoc politic şi apolitic plăcerea gratuită a turismului, spuneţi-i cum vreţi, a preumblărilor, a rătăcirilor fără burse, fără obligaţii de nici un fel, fără conferinţe. Să te preumbli liber, cu viza aceea, să uiţi de consulate, de cozi, de intervenţii, de discriminarea pozitivă a intervenţiilor pe linie culturală,a faptului că eşti invitat de cutare babană universitate, de cutare respectabilă instituţie culturală pe nume Cervantes, Goethe institut, Societatea Dante, altele asemenea grave şi importante. Să stăm calmi prin Europa cu viza aceea la buzunar, să nu ne mai întrebe cutare croat morocănos în fireturi de grănicer dacă avem noi cele trei sute de mărci ca să fie ei siguri că avem ce mînca pe cînd trecem preţ de două ore prin ţara dumnealor şi noi să-i spunem lui că, orişicîtuşi, sîntem cu Cervantes, cu Goethe, cu Societatea Alighieri.

Prin urmare să nu mai avem de-a face cu înfiretatul acela. Să mă mai lase în pace ei şi frontierele lor cum îi lasă pe unguri, pe cehi, pe bulgari. În fond ce vină am eu, mocasinii mei, sfoara mea de tei, coviltirul şi colţii de mistreţ ai imaginaţiei mele turistice că alţii fac grozăvenii, adică de ce să plătim toţi pentru cîţiva. Nu e grija mea aceşti "cîţiva", n-are decît să se ocupe de ei domnul Ioan Rus, că d-aia este dumnealui ministru de Interne, şi din aceleaşi motive semenii domniei sale din ţările europene sînt la fel. Grija mea este să strîng banii şi să nu mi-i ceară morocănosul la frontieră şi, uite aşa, să mă preumblu şi eu, nebăgat în seamă, cu ce-oi avea cu mine, rucsac şi alte cele: pe trenurile regionale de prin Toscana să vină naşul şi eu să-i dau biletul şi el să mi-l perforeze cu gesturi simile ăluia din trenul Timişoara-Radna şi să-i mulţumesc în toate limbile pămîntului şi mai apoi să scot eu sendvişul condiţiei mele anonime şi sărmane, să-l înfulec şi să scrutez în tihnă eliberată de orice cam cît anume ar fi să fie pînă la Siena şi de acolo mai departe spre Assisi. Ştim prea bine cît de simple sînt bucuriile astea. În urmă cu cîţiva ani stăteam cu nevastă- mea pe scările de piatră de pe marginea de la Canal Grande, în spate era fojgăiala omenească din gara Santa Lucia, seară de vară în Veneţia, pe apă treceau gondole din acelea mari cu băbătîi americane cam posace şi printre ele trecea un chelner cu o tavă cu pahare cu şampanie, sau ce-or fi avut ele pe acolo, un domn plătit le cînta o-sole-mio, noi înfulecam din sendvişurile de serviciu pe scări, înconjuraţi de o mulţime de liceeni cu rucsacuri care cîntau şi ei în replică ceva de prin sud. În larma aceea ferice am avut o clipă sentimentul că n-au trecut anii, şi că sînt în poiana de pe lîngă cabana Debelagora şi Ioani Ab tocmai se pregăteşte să cînte şi noi ceilalţi tocmai aprindem ţigările Amiral.

Foto: adevarul.ro