în căutarea locului pierdut

Zona copilăriei mele. Prin care nu am mai fost de ceva timp.

Departe de a fi perfect, Bușteniul în plin sezon de schi e pitoresc. Pîrtia Kalinderu e aglomerată, și apreciată cel puțin de unii dintre schiorii ce au ales-o (mai ales că, recent, s-a inaugurat acolo și un Fun Park). Peisajul Bucegilor e mereu impresionant. Interesant de studiat este, însă, industria de sezon ce se creează în jurul tuturor acestora.

In Viena, inițial mi s-a părut imposibil să pot vedea un film în engleză. Cînd am descoperit cinematrograful Artis, problemele mele s-au rezolvat.

Akko (cunoscut și sub denumirile Acra, Acre, Akka, Aak etc., în funcție de limbă și perioada istorică) este un orășel din nordul Israelului. Particularitate: una dintre cele mai vechi localități neintrerupt locuite din lume.

Nu am crezut că există, în realitate, vreun „deșert roșu” (altul decît cel al lui Antonioni...).  În SUA, însă, l-am descoperit: în Sedona, Arizona.

În cartierul Prinţul Turcesc se vaietă Janis: hei, zice Janis, mergeţi spre Cruceni şi uitaţi de toate, plecaţi!; hey, Lord, dă-ne albumele lui Janis, oftaturile îndrăgostite din vremea preumblărilor sub clar de lună, prin cartierul Kuncz, cu adorata cu mocasini, cu părul lung, cu bentiţă, cu mărgelele colorate la gît şi la glezne pe ritmurile Summertime.

Odeon Studio - teatru și artă contemporană. Așa se va numi noua sală a Teatrului Odeon, ce se va inaugura astăzi, la ora 19, cu premiera Blifat, de Gabriel Pintilei, în regia lui Alexandru Mihail.

La Horezu sînt multe de văzut ( pe lîngă celebra mînăstire…): biserica Olari-Covreşti este un posibil obiectiv. Aceasta a fost  construitǎ în 1826 de Stanciu Covrea. Nu poate fi încadratată într-un stil arhitectural distinct, fiind mai curînd tipică pentru cele săteşti de început de secol XIX.

Ciocnite, paharele acelea sunau precum clopotele din domul Sienei.

Nu este una dintre cele mai vechi biserici ale Vienei, dar are o istorie neobişnuită.

Iubitorii de mîţe sînt, oriunde în lume, încurajaţi în ”viciul” lor: au apărut, peste tot, magazine mici care vînd chestii pisiceşti.

Saschizul gurmanzilor, oraşul celor care caută rafinamente culinare, este un loc regăsit, după valul de plecări masive din anii 90, de o mînă de mici producători, oameni dornici să reînvie tradiţiile, să le valorifice şi să le transforme în lucruri cu care România s-ar putea lăuda.

Undeva, pe lîngă Gara de Nord, între un second hand şi o covrigărie, l-am întîlnit pe Dumnezeu.

Cofetăriile, cel puţin în București, îmi păreau o specie pe cale de dispariţie. E drept că, din anii 90 încoace, mai răsărea cîte una cu personalitate şi prăjituri bune pe ici pe colo; dar parcă nu mai avea viaţa lungă şi ştaiful de altadată…

O zi de dumincă e momentul cel mai bun să faci o vizită la casa lui Arghezi. Dacă vrei să ajungi la Mărţişor, trebuie să treci pe lîngă cel mai nou şi mai mare mall din România. Cînd Arghezi a cumpărat terenul, în 1926, avea 46 de ani şi cartierul era unul liniştit şi retras, la marginea capitalei, în fosta mahala “Cărămidarii de Jos”.

Numele străzilor pe care le descopăr întîmplător prin Bucureşti nu contenesc să mă intrige. Oare cît de inspirat poţi fi dacă locuieşti pe strada Poemului sau pe strada Muzelor? Dacă stai pe strada Leagănului oare te simţi adormit tot timpul? Şi cît de dinamic eşti pe strada Acţiunii? Cît de motivat, pe strada Abnegaţiei? Suficient de tare ca să te muţi pe strada Întrecerii? Iar la pensie ai putea să te retragi pe strada Invalid Suligă Ion?