Și cum mama dracului să le explici la ăștia?

Totul părea – și putea fi – nou imediat după Revoluție. Desigur, cea mai mare și mai copleșitoare noutate era libertatea de exprimare, era atît de năucitoare după decenii de cenzură, atît de deosebită, încît nu mai făceam nimic altceva decît să ne înfruptăm din ea de dimineață pînă seara. În Timișoara oamenii stăteau zilnic în Piața Operei, unde fusese maratonul revoluției, și discutau, discutau, discutau, o adevărată beție, fiecare vorbea și nimeni nu-și mai asculta semenul, atît de doritori eram cu toții să vorbim, să vorbim, să vorbim. Uneori strigam lozinci și era totul nou, atît de nou încît părea că am pășit într-un tărîm mirific. Luni de zile n-am mai fost la școala mea de cartier, și colegii din cancelarie, care știau că fusesem la Revoluție, nici nu mă mai deranjau din extazul stării mele de libertate. Pe urmă, am părăsit total catedra, învățămîntul – cum, Doamne iartă-mă, să mai predau numele predicativ și „Puiul“ de Brătescu-Voinești sau „La vulturi“ de Gala Galaction, mi s-ar fi părut cu totul nepotrivit în asemenea vremuri să fac așa ceva, după cum mi s-a părut aiurea să mai scriu proză, în loc de jurnalistică, răsărită deodată, fabulos, de cine știe unde. Ce minunăție de ziare și reviste, ce fain era să vezi peste tot literele groase ale titlurilor, pozele cu morți, cu securiști, cu cadavrele prezidențiale, chiar așa, și acelea făceau parte din noua libertate: morții lor și morții noștri, răniții, parastasele din ianuarie în care lăcrimam cu furie, nebunia cu care mulțimea dezgropa mormintele homeless-ilor de la Cimitirul săracilor de pe Calea Lipovei, apoi cadavrele îngropate la fapt de seară în ajunul Crăciunului cu onoruri militare neștiute, în 24 decembrie 1989, așa cum fusese cazul Bonțe, uite că-mi aduc aminte de el și acum, un tînăr împușcat pe casa scărilor în Calea Girocului, mort din seara de 17, și mama lui din Belinț, o comună nu departe de oraș, o țărancă disperată căutîndu-ne pe la redacția improvizată a ziarului Timișoara – cel care va lansa Proclamația –, și strigătele ei, și vaietele ei, și muțenia noastră neputincioasă cînd ne-a spus că fiul i-a a fost înmormîntat în 24 decembrie fără să o anunțe nimeni, deși era mort din 17, cum l-au tot ascuns nenorociții, cum au mințit-o că nu l-au putut identifica, deși după ce l-au dezgropat din Cimitirul Eroilor de pe Calea Lipovei „i-am găsit buletinul, domnule ziarist, în buzunarul din spate al blugilor, cum i-au furat din picioare adidașii Otter din Germania, cum nu mai avea la mînă brățara de aur pe care i-a cumpărat-o prietena lui cînd a împlinit douăzeci și cinci de ani“. Criminali. Hoți. Mincinoși care se ascundeau după mormane de hîrtii pe la morgă, la procuratură.

Îmi aduc aminte afișele scrise de mînă pe străzi care cereau să fie uciși securiștii, e prea mult, ziceam, alții nu doreau asta, eu m-am alăturat ălora care ziceau să mergem peste ei, să-i căutăm, în pizda mamii lor, în găurile de șobolani în care s-au ascuns, nu trebuie să avem nici o milă, ziceam. Era multă confuzie și era de înțeles, așa este în libertate, cînd toți vorbesc și prea puțini ascultă, un vacarm, o bucurie, o mîndrie, veneau ziariștii de la agențiile de presă din străinătate, era miraculos să vezi cum comandantul Timișoarei, domnul general Popescu, declară în fața lor că a preluat puterea în județ în ianuarie 1990 și cum toți dădeam din cap, și mulți ziceau că asta e dictatură militară și că de ce este ăsta în fruntea județului, de ce este el, cine l-a numit, și chiar că și mie mi se părea că au dreptate, și nu pricepeam cum dracului să oprim libertatea anapoda de exprimare. Adică să nu o oprim, să o aducem pe un făgaș, să ne ordonăm cumva. Alții ziceau că e foarte bine că domnul general conduce județul, așa trebuie, domnule, altfel cădem în anarhie, e nevoie de o mînă de fier, nu poate oricine să strige ce vrea și să ceară tot felul de prostii. Ba au venit și din America, românii noștri din America, și ne-au spus că acum este nevoie de un șef puternic, și au vorbit despre Zelea Codreanu, de ăsta are nevoie țara noastră: bă, am strigat, ce dracului, voi stați la libertate și pe noi vreți să ne băgați din nou la dictatură, gura mică, strigam, și ei ne spuneau cu multă răbdare, ca unor novici neștiutori într-ale politicii, că este o dictatură de tranziție. Și cine ne dă nouă asigurarea că mai pleacă dictatorul, să o luăm de la capăt, din nou cu morți și răniți, strigam, apoi veneau liberali bătrîni și țărăniști bătrîni, de unde dracu’ au mai apărut și moșii ăștia, că nimeni nu i a știut, de unde, ne întrebam, și-i ascultam vorbind cu limbaj de lemn de parcă eram la ședințele biroului organizației de bază a pecereului din școală, vorbeau exact ca profesorul de socialism, tovarășu’ Panduru de la catedra de Socialism științific de la Universitate, așa de lemnos grăiau despre democrație, despre alegeri, ce draci, ăștia vor alegeri, păi, am avut noi alegeri pe vremea împușcatului, o plictiseală de moarte, nu alegeai pe nimeni, domnule, tot ei își puneau pe ai lor, dar acum e altfel, ziceau moșii, și ne instruiau, și noi le dădeam dreptate, mai mult din respect și ca să ne lase în pace cu limbajul lor de lemn pecerist, unii fuseseră în pușcării politice, alții prin deportări, am auzit noi ceva, lumea vorbea pe șoptite, mai spuneau și cei de la Șopîrlița Liberă, căreia i se mai spunea și Radio Șanț. Așa că strigam și noi odată cu moșii că vrem alegeri libere, chit că altele ne rodeau pe noi atunci, trebuie, domnule, luați de beregată securiștii care au omorît oameni la Revoluție, unde dracu’ sînt, că au pierit toți, ne întrebam.

Pe urmă au început politicalele, nu le-am putut opri, am înțeles că Iliescu devine marele mahăr peste țară, că s-a strecurat așa, ultimul pe listă, ce credeți, că noi sîntem proștii voștri, vedem cum vreți să ne furați Revoluția, neocomuniștilor.

Mai aveam o prostie cît casa în vorbăriile noastre, în mitinguri și zbierete, și anume credința că toată țara, dar absolut toată, cu cățel, cu purcel, era alături de noi, că ne sînt adînc recunoscători, că mor de dragul nostru că i-am eliberat din dictatura celor doi gîngavi și analfabeți, chit că nu era deloc așa, lumea se uita chiondorîș la noi, mai ales prin Vechiul Regat, pe la orășele și sate, de-acum este gata, s-a terminat bîlciul, trebuie să ne apucăm de lucru, gata, am scăpat de dictator și de odioasa lui soție, e vremea să revenim la viața noastră de dinainte: cum de dinainte, strigam noi, păi, pentru asta am făcut Revoluție, ziceam, ca să fie ca înainte, da’ cum să fie, ziceau, ați vrea să vină exploatatorii de care am scăpat cu greu, să ne ia averile țării, să intrăm la patron, asta vreți, ne întrebau, și noi ne holbam mirați, de unde dracu’ le scoateți, mă, proștilor, strigam, unde dracu’ mai sînt exploatatorii, că au trecut, fir-ar să fie, atîția ani, au ajuns oale și ulcele, strigam, și ăștia de prin orașele din Moldova, Oltenia, și din orășelele bănățene și ardelene se uitau la noi ca la niște zăltați, nu vă mai agitați aiurea, ziceau: vin, cum să nu vină, voi nu-l vedeți pe Rațiu ăsta cu papion și cu exploatatorii Radu Câmpeanu și Căposu, că i-au trimisără de peste Ocean americanii la noi. Bă, prostănacilor, Căposu este din țară de la noi, strigam răgușiți la megafoane, pe la mitinguri, și credeam că țara ne aude. Nu ne auzea! Țara era aceeași, nu s-a schimbat peste noapte, așa cum credeam noi în marea noastră prostie naivă. Așadar noul nu era decît în vorbele noastre. Și chiar cînd am făcut Alianța Civică și Partidul Alianței Civice cu Manolescu și Blandiana, cu Liviu Antonesei, cu Traian Ștef și maiorul Oancea, vorbeam altfel, mai „pă titulă“, cum zice ardeleanul, dar eram niște ageamii în politică. Credeam că lumea se scapă în nădragi cînd vede că intelectualii țării zic cutare și cutare și pe dată votează cum le poruncesc aceștia.

Acum, după atîția ani, zic că, în ciuda tuturor scepticilor sau dușmanilor lui, se poate noul în politică. De fapt, și atunci s-a putut, am adus noul cu oengeurile de atunci, cu gedeseul, cu Societatea Timișoara, cu Alianța, cu Smaranda Enache și cu Europa ei, cu Gabriel Andreescu și cu Soros, chiar așa, nu vă holbați, bă prostănacilor, că sînteți tot ca pe vremuri, cînd ne strigați că aiesta Căposu a venit din America, așa și cu Soros, sau Sioros, cum zic unii dușmani ai moșului democrat și filantrop, aiesta Sioros a dat bani să apară cărțile lui Karl Popper, ați auzitără de ăsta, bă, boilor, n-ați auzit, că în loc să citiți despre societatea deschisă și dușmanii ei, voi citiți, în puii mei, România Mare. Dacă se poate noul, mă întrebați. Întotdeauna se poate, este nevoie de proștii naivi care să creadă că se poate, este nevoie de domnu’ Șora, este nevoie de enervare și de luptă. Ce-ați vrea, să apară noul dacă stăm acasă și ne scobim în nas? Nu așa apare, mai ales că vechiul și prostia, populismul și iliberalismul sînt mai ușor de adus în lume, și mai greu cu noul lui James Joyce care avu Ulysse-le condamnat în America interbelică, noul lui Duchamp cu buda devenită fîntînă la cutare expoziție cu burghezi de tot căcatul din New York, noul ivit ca o tornadă din corzile ghitării lui Jimi Hendrix, noul nebun ca un tsunami hippiot, noul din ianuarie 1990; noul este de adus tot timpul, zi și noapte trebuie adus și trebuie să dăm cu el în capul ălora care nu-l vor. Democrația este o chestie de toată pleasna, odată pleacă, în puii mei, și ne lasă, și vin moșii care ne zic că-i musai să punem de-o dictatură, că atunci e bine, că atunci se face ordine și nu mai mișcă nimeni în front. Și cum mama dracului să le explici la ăștia, la moșii ăștia de douăzeci de ani, de treizeci de ani, de patruzeci de ani, de șaptezeci de ani că dictatura este așa, ca o duminică după masă într-un cartier-dormitor pentru clasa muncitoare din Bîrlad, din Brăilița, din Caransebeș, o plictiseală în care totul este peste tot la fel, și noul este – dacă este – doar la buletinul meteo? 

Daniel Vighi este scriitor și publicist. Membru fondator al Societății Timișoara.