Ceea ce vedem şi nu pricepem

Una dintre cele mai răspîndite înfăptuiri ale istoriei recente româneşti este violul patrimoniului şi schilodirea prin intervenţii anarhice a clădirilor istorice. Faptele respective oferă privitorului un adevărat letopiseţ postcomunist al prostului gust. Două căi de atac avem în acest caz: neostenite indignări civice şi, la fel de important, evidenţierea exemplelor de bună purtare patrimonială. Cea de pe urmă soluţie o oferă proiectul „Reabilitarea prudentă şi revitalizarea economică a cartierelor istorice din Timişoara“, în colaborare cu Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică (GTZ), cu sprijinul Ministerului Federal pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (BMZ) din Germania. Strategia aplicată în Timişoara a fost, din cîte am înţeles, diferită de aceea pe care acelaşi GTZ a avut-o în Sibiu. Acolo, obiectivul a fost restaurarea propriu-zisă. În Timişoara, GTZ a avut în vedere formarea şi promovarea bunelor practici de restaurare. Obiectivul în acest caz e hotărît mai complicat, mai puţin spectaculos, mai lipsit de vizibilitate, dar cu posibilităţi de reuşită, pe termen lung, mai mari. În fapt, o restaurare – oricît de spectaculoasă estetic – riscă să intre într-un soi de logică de conservare muzeală. Ce înseamnă o clădire, la urma urmei, bine restaurată şi făcută cuiva cadou? Omeneşte, un gest similar acelora pe care le fac teledonurile de după catastrofe precum cea din Haiti. Am văzut restaurări ale unor clădiri dincolo de componenta social-volitivă a proprietarilor, a ambientului, a comunităţii habitatului, care, rămînînd exterioare procesului complex al reabilitării, omoară fapta. Un exemplu de povestit este acela al unei clădiri minunat restaurate în Timişoara în care se află Direcţia de Cultură, Culte şi Patrimoniu de pe strada Episcop Augustin Pacha, nr. 8.

Am dorit să i-o arăt profesorului Mircea Martin, e adevărat că sub o ploaie aspră de toamnă tîrzie. Nu mare ne-a fost mirarea amîndurora să descoperim cum stucaturile baroc de secol XIX restaurate erau devastate de ploaie din cauza unui burlan care ieşise din cot chiar sub acoperiş şi pe care nimeni nu se sinchisea să-l îndrepte! Aici e hiba pe care proiectul GTZ Timişoara încearcă să o corecteze. Pe lîngă organizarea de ateliere cu cei interesaţi să deprindă restaurarea canatelor de lemn ale ferestrelor, pe lîngă întîlnirea cu proprietarii şi chiriaşii imobilelor de patrimoniu, e nevoie de trezirea în mentalul colectiv a ideii că reabilitarea cartierului istoric, a curţilor interioare, a geamlîcurilor, a balcoanelor şi frontoanelor, a stucaturilor, statuilor, nimfelor, amoraşilor, bărboşilor şi ornamentelor vegetale e o formă de ieşire din sărăcie economică. GTZ Timişoara a editat broşuri pentru ca proprietarii, meşterii lucrători în lemn, zidarii, zugravii, fierarii să priceapă valoarea economică a lucrurilor vechi şi şansa ca prin ele să ne asigurăm prosperitatea comunităţii urbane. Unul dintre ultimele proiecte ale parteneriatului româno-german a avut în vedere vitrinele şi reclamele istorice.

Trecem indiferenţi pe lîngă puzderie de valori patrimoniale, pe lîngă ascensoare cu ornamente din fier forjat de prin gangurile vechi ale clădirilor de raport nemţeşti şi evreieşti din Cetate şi nu ne doare dacă le vedem înlocuite cu lifturi moderne, stridente şi nepotrivite printre balustradele din piatră şi fier. Poezia restaurată a bătrînului ascensor cu motoare noi ascunse dincolo de grilajele rococo asigură, la urma urmelor, o valoare adăugată clădirii prin inteligenţă şi bun-gust. Tot aşa sînt şi vitrinele din 1900 cu oberlihturi, cu segmente de arc din lemn, coloane şi rulouri de metal, canaturi meşteşugit prelucrate, adăugaţi cercevele din lemn de stejar lazurat, nu uitaţi traversele cu ornamente cu linii unduite Jugendstil, paravanele solare cu mînere şi roţi de fier care le puneau în mişcare peste trotuar. Imaginaţi-vă, mai apoi, pericolul care pîndeşte zi de zi aceste vitrine istorice. Oricînd poate veni Nefîrtatele ca să le înlocuiască pe vecie cu termopane.

Oricînd se iveşte Ucigă-l Toaca deghizat într-un nevinovat meseriaş de la Romgaz care trage, supravegheat de proprietar, o gaură cu bormaşina în lemnul unor oberlihturi şi porţi de pe vremea împăratului Franz Iosif, ca să-şi tragă, printre ornamentele de lemn centenar, ţevile lui asasine. De aceea sînt de lăudat iniţiativele educative ale GTZ care se adresează conştiinţei profesionale a arhitecţilor ca să-şi convingă clienţii să nu distrugă, atrage atenţia autorităţilor ca să vegheze, dar şi negustorilor ca să priceapă ce frumoasă publicitate îşi asigură prin restaurarea vitrinei şi a reclamelor interbelice. Broşurile GTZ învaţă despre cum să conservăm pardoseli istorice, ferestre istorice, uşi tot aşa, tipuri de vitrine şi de reclame vechi, faţade, pilaştri, porţi, clanţe şi mînere şi ni le aduce pe toate în faţa ochilor ca să desluşim ceea ce vedem şi nu pricepem: frumuseţea primejduită şi batjocorită. Puteţi avea toate informaţiile gratis la adresa www.gtztm.ro. Citiţi acolo şi veţi priviţi altfel în jur!

Daniel Vighi este scriitor şi preşedintele Asociaţiei Culturale Ariergarda.

Autorul fotografiei ce însoţea articolul „Monumente de arhitectură medievală la Bistriţa“ din numărul trecut nu este George Ţâra, ci Tibi Koncz. </i>