Monumentul de for public

- între stereotip și originalitate -

Am răsfoit zilele trecute un album editat de Direcţia pentru cultură şi patrimoniu cultural naţional a judeţului Timiş, care inventariază fotografic monumentele timişene de for public. Volumul este editat într-un program coordonat de prof. univ. dr. Violeta Zonte, sub responsabilitatea artistului plastic Andrei Medinski. Albumul este, mai ales, un inventar al stereotipiilor, al clişeului, al repetitivităţii anonime. În foarte multe comune şi oraşe ale judeţului veţi găsi monumente trase la şapirograf, ca să vorbesc în termeni revoluţi. În legătură cu eroii din Primul Război Mondial, memoria publică din rural şi din micul oraş de provincie se perpetuează cu acelaşi instrumentar simbolic: un stîlp din marmură, uneori din ciment, în vîrful căruia veghează un vultur care, în funcţie de priceperea meşterului care i-a dat viaţă, poate avea (şi) înfăţişarea unei biete ciori. De ce vulturul? Pentru că este simbolul vitejiei, se spune. Uneori, acesta este însoţit stereotip de cruce. Alteori, înlocuieşte cu totul pasărea şi totul se cufundă într-un anonimat funerar fără chip. În Banat, Ardeal şi fosta Bucovină austriacă, pe stîlp sînt înşiraţi etnic pe fiecare latură a acestuia morţii români, nemţi, unguri, sîrbi. Aici nu e nimic de spus: realităţi omeneşti şi destine fără nimic stereotip în ele. Din păcate, ansamblul monumental care le eternizează numele nu sugerează prin nimic originalitatea vieţii şi a morţii celor de pe liste. Aceleaşi înfăptuiri estetice însoţesc monumentele dedicate celui de-Al Doilea Război Mondial. Aici, stereotipul cu vulturul şi crucea este înlocuit de un realism cazon în care privitorul poate desluşi, din prima, cascheta, puşca, tancul şi bocancul soldaţilor.

Înaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale, unele oraşe (Bucureştiul, Clujul, Timişoara şi Tîrgu Mureş) au fost cadorisite cu Monumentul Lupa Capitolina – un cadou al esteticii publice musoliniene. Toate sînt la fel! Adăugaţi la asta şi faptul că aceste copii trimise din Roma au fost reluate în alte aproximativ 16 localităţi din ţară. De altfel, Benito Mussolini expediază copii ale aceluiaşi monument de for public în SUA, Australia, Argentina, Spania, Japonia.

După Revoluţie, în multe locuri cu monumente de for public au revenit stîlpul şi crucea. Vulturul lipseşte. Uneori găsim istorie autohtonă evocată folcloric ca să nu existe dubii faţă de apartenenţa naţională a monumentului şi a simbolului acestuia, într-o prelungire în democraţie a protocronismului ceauşist în forme plastice postcomuniste. Care sînt resursele ei? Răspunsul este la îndemînă: clişeul în arta plastică este expresia directă a capitulării în raport cu opinia publică. Arta originală, se ştie, este o provocare a acesteia. Cele mai cunoscute autentificări naţionaliste le găsim la monumentul de for public dedicat lui Avram Iancu de fostul primar Gheorghe Funar din Cluj sau în replica monumentală la Monumentul celor 13 generali unguri din 1848, într-un Parc al reconcilierii din Arad. Să ne înţelegem, nu critic conţinutul simbolic şi istoric al monumentelor respective, ci estetica prin care sînt întruchipate public.

Aşadar, de unde stereotipia în estetica monumentelor de for public?

Lucrurile nu par complicate, cu toate că sînt extrem de greu de acceptat de concetăţenii noştri. Pilduitoare sînt şi discuţiile pe forumurile de pe site: „Oamenii de artă sînt aşa… o minoritate! Părerea lor aproape că este nesemnificativă! Eu cred că este mai importantă părerea omului de rînd, a turistului care trece prin faţa acestor aşa-zise monumente“.

Daniel Vighi este scriitor.

Foto: Monumentul Eroilor căzuţi în Primul Război Mondial - Comuna Foieni