Codrin Liviu CUŢITARU

Maniera în care ne raportăm noi la moarte îi traumatizează adesea pe aparţinătorii altor civilizaţii.

Nu faptul că încercam să‑l păcălesc pe Dumnezeu mă surprinde, ci dorinţa mea viscerală să trăiesc prostește, un eon întreg, dacă se putea.

Căpetenia, beșleaga, a vorbit, triumfător, pentru ea.

Doamnele au revenit, surîzînd destul de crispat: „Of, dulapurile astea cu ghete! Sînt prea pline și cad”.

Se demontează aici un mit care a făcut carieră în secolul XX, mitul naturii prezumtiv candide a creaţionistului.

Dinamica trecutului face loc unei noi dinamici analitice, mult mai sofisticate decît odinioară.

Ce surprinde la Whitman este uşurinţa cu care transferă ideea poetică (transcendentalistă) spre geografia culturală a umanităţii.

Dictatorul – cel cu vocația „ascendentului” așadar – împinge trăsătura menționată către exces (megalothymos), transformînd-o, dintr-un element de construcție, într-o unealtă de asuprire.

Lumea este îngrijorată și confuză.

Oricît de bizar ar suna ideea unora, istoria unui grup trece, inevitabil, prin limba vorbită de membrii săi standard.

Moartea rămîne, prin urmare, unicul nostru reper de cunoaştere exactă, dar pînă şi moartea – luată în sine – este, încă de la debutul umanităţii, un mare mister.

În condiţiile unei dinamici culturale fireşti, şi Iaşiul, implică autorul, ar putea avea un destin similar, eliberîndu-se – o dată pentru totdeauna – de complexul „trădării” de la 1859...

Dar şi cei croiţi astfel sînt, la urma urmelor, să admitem, nişte poeţi.

„Gena” funcționează, în acest context, asemenea sorții implacabile din tragedia antică. Devine fatum malus, predestinare obtuză.

Spirala deșertăciunii e înscrisă în fibra umană de adîncime, în ADN. Cum am putea-o așadar ocoli?

Mă gîndesc, mai întîi, la stereotipul-scuză invocat, amintit, auzit, fredonat, identificat de diverși semeni de-ai noștri cu atîtea ocazii, încît a devenit, cred, în mentalitarul colectiv, principiu de existență socială.

Așadar, da, „minunata necesitate” (asumarea înțeleaptă, revelatoare, a condiției umane) oferă elementele lecturii stoice.

Filozoful numea statul, vehement, din motivul enunțat, „cel mai nesimțitor dintre nesimțitorii monștri”.

De ce oferă jocul „plăcere”, suplinind, s-ar zice, în plan imaginar, o realitate mai curînd frustrantă?

Ambii reprezintă niște „realități” abstracte, imprecise, încărcate de mister și neclaritate semantică.

„Întîmplările” sînt piesele unui puzzle imens ce creionează o imagine aflată dincolo de puterea noastră de cuprindere.

Din instinct, vor răspunde biologii și, strict somatic judecînd faptele, ei au, fără îndoială, dreptate.

În lumea occidentală și, cu precădere, în cea anglofonă, există o separare – e drept, discretă și nu frecvent comentată în spațiul public – între înțelesul cuvîntului scriitor și înțelesul cuvîntului autor.

Entuziasmul alternează așadar cu dezolarea, liniștea cu agitația și claritatea cu zăpăceala.

Cineva ar putea obiecta: și dacă iau o hotărîre greșită, comit adică o eroare de „alegere”, înseamnă că așa sînt eu, predispus la eroare, că nu mai am dreptul la o a doua șansă?

Singura formă de literatură în care nu există o rezolvare a conflictului şi toți cei implicați sucombă este tragedia.

Dacă reușești asta, ai dobîndit, indubitabil, victoria supremă. Abia atunci ești calificat să furnizezi „rețete ale succesului”.

În Poetica lui, filozoful constată că personajul tragic va avea întotdeauna o structură sufletească nobilă

„Fatalismul” și „fatalitatea” reprezintă două noțiuni prea puțin agreate de oameni. În termenii filozofiei Facebook de astăzi, sînt genul de „postări” cu slabe șanse de a primi multe like-uri.

Prostul solemn este numai individul prezentului. Pe simplitatea sa fermecătoare, gospodărească, emanată dintr-o „filozofie a clipei”, se sprijină, ultimativ, întreaga istorie...

Exact așa s-a întîmplat! Ipocriții m-au scos complet din viața lor care, prin iradierea stării de ipocrizie la scară mare, se dovedea a fi, pînă la urmă, viața întregii comunității.

Făcînd bine ingratului, el își (auto)creează un sfidător ascendent moral față de acesta („îți sînt superior, pentru că am puterea de a te ridica, de a te sprijini, lucruri complet inaccesibile ție”).

Mă gîndesc la nemți și la nordici, în general. Nu poți zice despre ei, într-adevăr, nici măcar în glumă, că „ar fi corupți”, dar aceasta nu extirpă fenomenalitatea corupției din universul lor.

Ce este ura? Conform dicționarelor explicative, ura e un sentiment de dezgust manifestat de un ins oarecare față de oameni (inclusiv față de sine), animale, lucruri, situații sau idei. O definiție simplă și la îndemînă, veți zice.

Anticii considerau destinul, se știe, implacabil. Adică imposibil de ocolit. S-a scris atunci, semnificativ, pe această temă. Tragedia dramaturgului grec Sofocle, Oedipus Rex / Oedip rege constituie totuși, de departe, parabola cea mai sugestivă asupra caracterului inevitabil al sorții omenești.

Egoismul (aproape că îmi vine să-i spun egotism și în română) reprezintă mult mai mult decît ne transmit dicționarele explicative. Constituie o maladie a spiritului, care te alienează sui generis, te îmbolnăvește de „tine însuți”.

Ce își cunoaște omul mai bine decît proprietatea, posesiunea (simbolică sau materială) cu care generează, gradual, raporturi de consubstanțialitate?

Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atît de grav o generație, retezîndu-i pofta de a trăi?

Putem sesiza incongruențe multiple între omul creator și – jucîndu-ne puțin cu noțiunile – creatorul trăitor.

Toleranța, așa cum o definim și ne-o asumăm noi astăzi, ilustrează mai degrabă indiferența pentru „obiectul” său (alteritatea) decît dragostea necondiționată și pornirea irepresibilă de a coexista (cu celălalt).

Malignitatea ca mod individual de viață nu poate genera decît o „filozofie” a răutății universale, de care, invariabil, suspiciosul trebuie să se protejeze energic.

Obsesia binelui colectiv formează eroi, cea a binelui personal, cel mult, farisei.

Surpriza spirituală, generată de o realitate care te fascinează, îți stîrnește, instantaneu, curiozitatea, interesul adînc și, apoi, apetitul pentru cunoașterea ei.

Omul înțelept sesizează, în efemeritatea lucrurilor, prin extrapolare, vremelnicia întregii lumi și, ca atare, își poate permite să verse, compasiv, o lacrimă de regret.

Devii mizantrop nu neapărat cunoscînd răul din celălalt, cît cunoscînd răul din tine.

Psihanaliștii, în speță cei din școala freudiană, au acordat o mare importanță plăcerii umane. Bătrînul dă tonul acestei procupări – cum să-i zic? – „endorfinice”, în cărțile și articolele sale.

Recunoaștem că, prea des, binele și răul nu există, bogumilic, în stare pură, ci în melanjuri periculoase, infinitezimale, de unde, odată intrat, mai poți ieși cu bine doar prin inspirație norocoasă, pronie divină sau, da, nu trebuie să fim ipocriți, prin arta compromisului (pozitiv).

Din păcate, „așezarea“ (etică) pe toate nivelurile de gîndire rămîne inaccesibilă multora dintre noi.

Curajul nu se opune așadar numai lașității. Aceasta din urmă reprezintă forma absolută de eșec al lui, de abdicare a individului de la conduita bărbătească.

Natura profundă, intimă, a ființei filologului fusese iremediabil răscolită, devastată chiar.