Codrin Liviu CUŢITARU

Egoismul (aproape că îmi vine să-i spun egotism și în română) reprezintă mult mai mult decît ne transmit dicționarele explicative. Constituie o maladie a spiritului, care te alienează sui generis, te îmbolnăvește de „tine însuți”.

Ce își cunoaște omul mai bine decît proprietatea, posesiunea (simbolică sau materială) cu care generează, gradual, raporturi de consubstanțialitate?

Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atît de grav o generație, retezîndu-i pofta de a trăi?

Putem sesiza incongruențe multiple între omul creator și – jucîndu-ne puțin cu noțiunile – creatorul trăitor.

Toleranța, așa cum o definim și ne-o asumăm noi astăzi, ilustrează mai degrabă indiferența pentru „obiectul” său (alteritatea) decît dragostea necondiționată și pornirea irepresibilă de a coexista (cu celălalt).

Malignitatea ca mod individual de viață nu poate genera decît o „filozofie” a răutății universale, de care, invariabil, suspiciosul trebuie să se protejeze energic.

Obsesia binelui colectiv formează eroi, cea a binelui personal, cel mult, farisei.

Surpriza spirituală, generată de o realitate care te fascinează, îți stîrnește, instantaneu, curiozitatea, interesul adînc și, apoi, apetitul pentru cunoașterea ei.

Omul înțelept sesizează, în efemeritatea lucrurilor, prin extrapolare, vremelnicia întregii lumi și, ca atare, își poate permite să verse, compasiv, o lacrimă de regret.

Devii mizantrop nu neapărat cunoscînd răul din celălalt, cît cunoscînd răul din tine.

Psihanaliștii, în speță cei din școala freudiană, au acordat o mare importanță plăcerii umane. Bătrînul dă tonul acestei procupări – cum să-i zic? – „endorfinice”, în cărțile și articolele sale.

Recunoaștem că, prea des, binele și răul nu există, bogumilic, în stare pură, ci în melanjuri periculoase, infinitezimale, de unde, odată intrat, mai poți ieși cu bine doar prin inspirație norocoasă, pronie divină sau, da, nu trebuie să fim ipocriți, prin arta compromisului (pozitiv).

Din păcate, „așezarea“ (etică) pe toate nivelurile de gîndire rămîne inaccesibilă multora dintre noi.

Curajul nu se opune așadar numai lașității. Aceasta din urmă reprezintă forma absolută de eșec al lui, de abdicare a individului de la conduita bărbătească.

Natura profundă, intimă, a ființei filologului fusese iremediabil răscolită, devastată chiar.

Defectele (auto)inventate de oamenii în cauză ajunseseră să fie percepute – tocmai prin inexistenţa lor de facto – drept „limita de atins”, vorba lui Gabriel Liiceanu într-o celebră carte.

Într-o dimineaţă, tot interogînd în dreapta şi în stînga, un noroc curat pescăresc dădu peste împricinaţi.

„Alias-urile astea pe care le dau eu oamenilor în agenda telefonică mă ajută să mă orientez mai bine.”

Am trecut printr-o multitudine de cabinete, străbătut de emoţii mai mari sau mai mici. Am ajuns şi la ORL – segment medical cu rol fundamental în păstrarea siguranţei rutiere.

Parcurgerea instrucţiunilor în limba română s-a dovedit o aventură culturală şi lingvistică demnă de toată analiza.

Există un repertoriu suficient de vast al temerilor, cu rădăcini adînci în istoria omenirii, devenit parte din fondul genetic al individului universal.

Propun un nou (mic) experiment – acela de a lua, la întîmplare, o misivă de-a autorului Năpastei şi de a observa cîteva dintre remarcile sale „particulare”, aşa-zicînd, asupra universului românesc pe care îl frecventa la sfîrşitul veacului al XIX-lea.

Autorul Scrisorii pierdute ridiculizează cîteva întruniri ale liberalilor republicani, precum şi obiectul „petiţiunilor” lor iritate.

Nu poţi pretinde că ai înţeles şi, în consecinţă, că stăpîneşti o realitate, dacă tu te dovedești primul care o prezintă ciuntit.

Am rămas cu ochii pironiţi pe un mesaj trimis de cineva cu numele Mafia Sicilia.

Ca fost director de școală doctorală și, mai ales, ca fost decan, am simțit nevoia să latru scurt și „administrativ”: „Au!”.

Era la începutul anilor ’60 şi abia atunci debuta prin urbe un obicei apusean, de a merge în oraş, la o cafea.

Un lucru de neimaginat s-a întîmplat la ultimele alegeri (ținute în pandemie). Nicu a candidat, furibund, la absolut toate funcţiile de conducere disponibile în procesul electoral.

Sîntem, în relaţia noastră cu Bau-Bau, victimele unor construcţii mentalitare sau ale unor instincte personale?

Omul de afaceri – numit (să spunem) Mirodon Protopopescu – introdusese, atît pe cartela nepotului, cît şi pe cea a lui „mam’are”, numărul său personal de mobil.

Este numele unui orăşel din sudul Arizonei, devenit popular după ce Hollywood-ul i-a dedicat o superproducţie cinematografică în 1993.

Sacrificiul cel mai elocvent rămîne dedicarea unor ani din viaţă pregătirii profesionale.

Succesul – mai ales în politică – depinde semnificativ de sonoritatea şi estetica numelui personajului înscris în competiţie.

Observase că nu trecea sărbătoare la care universitarii băștinași să nu scoată pe masă „tăriile”, indiferent de oră ori dispoziţie.

Ignoranța – cum să-i spun? – „istoriografică” a omului (tînărului?) postindustrial rămîne antologică.

Englezii au ridicat, de-a lungul istoriei, ideea de nobilitate a caracterului la rangul de autoritate juridică supremă în interiorul sistemului.

Nu întîmplarea în sine şochează în primul rînd, ci jocul ei, acel lanţ aparent absurd, plin de verigi ilogice, de „cauze” şi „efecte” ce duc, ultimativ, la stranietatea împrejurării miraculoase.

Din păcate, „amatorii” României actuale nu mai sînt doar „de literatură”, ci s-au „specializat”, dezvăluindu-se „polivalenţi” şi „interdisciplinari”.

„Şcoalele sînt mai mult fabrici de funcţionari, de salariaţi şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere.“

Majordomul vechilor aristocraţi este, în esenţă, el însuşi un aristocrat.

Există o prejudecată critică, aceea că Lady Macbeth ar fi o mulier impotens (aici l-am citat pe Eugen Lovinescu), travestită, cum ar veni, în bărbat, capabilă adică de orori şi ambiţii ieşite din zona tipologiei tradiționale feminine.

Franţa duce, de decenii, o bătălie culturală împotriva englezei, încercînd chiar exercitarea unui control legislativ asupra intrării noţiunilor anglofone în limba naţională.

Diversele categorii ale societăţii se expuneau publicului în interiorul unei parade, pentru a consfinţi – pe viu – infrastructura ordinii sociale.

Darnton se ocupă de dosarele secrete ale elitei literare franceze de dinaintea Revoluţiei, alcătuite de un inspector de poliţie parizian pe parcursul a cinci ani, între 1748 şi 1753.

Nimeni nu-i respectă „timpul” propriu și toți îl suspectează, din start, de „nesupunere civică” .

Întregul folclor european pare bîntuit de o sexualitate frustă, violentă, colorată sangvinar şi canibalic, utilă mai curînd psihanaliştilor decît educatorilor.

La scurt timp după publicarea textului, criticul primeşte o scrisoare anonimă, aparent, de la un încasator ultragiat.

Dacă doreşti şi o medalie de aur, e nevoie desigur să adaugi un mic coeficient la preţul de ansamblu.

Cel de-al doilea „eu” îi cerea, politicos, primului „eu” să folosească toate cheltuielile de întreţinere a apartamentului (sediului) pe lista de deduceri impozitare, alcătuită de firmă.

Nu puteam să înregistrez, se pare, din motive de emotivitate, cerinţele exacte pentru desfăşurarea în bune condiţii a programului didactic, gafînd neverosimil la tot pasul.