Despre un lucru (mai puțin?) semnificativ
Ce este oare caracterul, acest lucru atît de des invocat de noi in absentia? Spunem, nu-i așa, flegmatic, atunci cînd identificăm derapaje comportamentale la contemporani, că „nu au caracter”. Cutare ori cutare „nu are caracter” sau, vai, mai rău ori cutare „este complet lipsit de caracter”. Veți fi de acord cu mine că, pentru a-i stabili absența, trebuie, mai întîi, să definim buclucașul caracter. Etimologic vorbind, grecescul charaktèr desemna trăsătura distinctivă, particularizatoare, a unui obiect. Ulterior, intrat în culturile apusene, lexemul s-a suprapus cu ideea de personalitate a unui individ dat, „personalitate” ce se legitimează sau, dimpotrivă, invalidează prin comportament. Mai precis, se crede, în lumea noastră modernă, că prezența caracterului la un ins oarecare va fi confirmată prin comportamentul lui – mereu același în contexte identice. În Aforisme asupra înțelepciunii în viață, filozoful german Arthur Schopenhauer exprimă, plastic, această hermeneutică occidentală a noțiunii: „Caracterul e de-a dreptul incorigibil, pentru că toate acțiunile omului decurg dintr-un principiu lăuntric, în virtutea căruia el trebuie, în aceleași împrejurări, să facă întotdeauna același lucru și nu poate altfel”. Statornicia comportamentală constituie, prin urmare, reperul existenței caracterului. Statornicia în bine, în principialitate, a unui personaj arată, chiar mai mult, existența caracterului bun ori ceea ce se cheamă îndeobște caracterul moral. De fapt, construcția a avea caracter, după cum observam deja, sugerează sinonimia cu sintagma a avea un caracter bun. „Caracterul rău” pare mai degrabă un oximoron.
Referindu-ne la „caracterul moral” (el însuși, în consecință, reluînd, desigur, argumentația inițială, ajuns un concept ușor pleonastic), ar fi potrivit să revedem cîteva nuanțe din filozofia antică greacă. În Republica, Platon sesiza, prin vocea lui Socrate, un detaliu interesant. Presupunînd că e just și etic să returnezi ceea ce ai împrumutat de la cineva, să ne imaginăm, zicea filozoful maieuticii, acest scenariu: iei o sabie, temporar, de la o cunoștință și, în clipa înapoierii marțialului instrument, afli că posesorul și-a pierdut, subit, mințile. Cum procedezi? Socrate nu are nici o ezitare în răspunsul său: fără îndoială, renunți să mai restitui sabia, întrucît, făcînd astfel, te pui în pericol atît pe tine, cît și pe cei din jur. Încalci, cu alte cuvinte, regulile, schimbîndu-ți conduita și, implicit, comportamentul, în numele binelui colectiv. De aceea, credem, alături de platonicieni, că niciodată comportamentul din interiorul caracterului moral nu se va supune liniarității obtuze, ci aceleia raționale. Statornicia sa vine din dreapta judecată, al cărei singur scop rămîne binele universal. Înțelepciunea – fie ea și grefată pe o anume conduită sinuoasă – creează virtutea, iar nu nesăbuința. Interesant, Aristotel, la rîndul său, în celebra Etică nicomahică, vede caracterul (bun) ca pe o consecvență în binele colectiv și nu ca pe o încăpățînare fără orizont.
Ca atare, caracterul nu înseamnă inflexibilitate comportamentală, ci capacitatea de a recunoaște binele și de a acționa pentru diseminarea lui. Iată, aparent, o portiță etică, deschisă neașteptat „fluctuanților” identitar! Interesul comunității pe care vrei să o slujești așadar te obligă pe tine, „cameleonul” de circumstanță, să accepți orice compromis. Binele celorlalți este idealul tău suprem și, întru propășirea lui, accepți propria-ți disoluție comportamentală… Dați-mi voie să observ, în această frumoasă arhitectură silogistică, o și mai frumoasă deturnare a adevărului. Statornicia conduitei, izvorîte din interesul colectiv, nu are nimic în comun cu interesul personal. Obsesia binelui colectiv formează eroi, cea a binelui personal, cel mult, farisei. A se analiza, în acest sens, și nuanțele complicatei lumi în care trăim din februarie 2022…
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Omul multiplu, Editura Junimea, 2021.
