Shakespeare a intuit morbul autodistrugerii care există în om
Codrin Liviu Cuțitaru: Pe mine mă fascinează problema războiului şi a puţinei păci, cum bine a spus prietenul George Volceanov, la Shakespeare nu din cauza multitudinii de războaie de găsit în piesele lui, ci din cauza unei intuiţii formidabile pe care această minte genială a avut-o legat de război ca antagonism fundamental, ca ciocnire fundamentală, care nu poate duce decît la disoluţie, la distrugere. Dincolo de faptul că a scris comedii excepţionale, piese istorice excepţionale, sonete excepţionale, Shakespeare a atins vîrful geniului său artistic ca autor de tragedii. Sînt patru mari tragedii scrise de Shakespeare recunoscute ca atare de istoricii literari, numite în spaţiul anglofon „The major tragedies“: Hamlet, Othello, King Lear și Macbeth. Tragedia presupune o contradicţie absolută. Nu există o altă formă artistică sau estetică a ideii de antagonism absolut, radical, care duce la distrugere și la disoluţie. În literatură, avem nevoie întotdeauna de un conflict pentru a putea crea. Şi în comedii avem conflicte, şi în melodrame avem conflicte; în orice tip de naraţiune trebuie să porneşti de la un conflict pentru a putea construi. Dar acest conflict, în marea majoritate a formelor de literatură, se rezolvă la un moment dat într-un anumit fel. De regulă, una dintre forţele implicate în acel conflict se dovedește pe parcurs a fi mai puternică și duce conflictul la o anumită rezolvare. Singura formă de literatură în care nu există o rezolvare a conflictului şi toți cei implicați sucombă este tragedia. Eu cred că Shakespeare, trăind în epoca elisabetană, cînd timpurile, din perspectiva noastră, erau mai liniştite, a intuit totuşi faptul că umanitatea are potențialul de a-şi produce propria disoluţie printr-un antagonism al unor forţe ireconciliabile, care nu mai poate fi rezolvat. Ce trăim noi astăzi, psihic deocamdată, şi să sperăm că va rămîne la acest nivel psihic, este ceva de genul acesta: am ajuns în acel punct în care umanitatea poate declanşa un conflict care nu s-ar rezolva decît prin disoluţia umanităţii ca atare – mă refer desigur la războiul absolut, războiul nuclear. Aceasta este tragedia absolută şi acesta este tipul de tragedie pe care Shakespeare l-a creat cu precădere în cele patru tragedii pe care le-am menţionat. Toate aceste patru texte se bazează pe un tip de conflict care duce la disoluţia absolută, din interiorul căruia protagonistul sau protagoniştii nu pot ieşi. Iar cine le citeşte cu atenţie şi pătrunde puţin în mecanismul pe care Shakespeare l-a pus în mişcare în aceste texte realizează că el, de fapt, a intuit ceva mai mult decît îi oferea epoca în care trăia. El a intuit acest morb al autodistrugerii care există în individ şi care, la un moment dat, va putea lua o formă concretă, materială, aşa cum se întîmplă astăzi, cînd sîntem sub presiunea unui război tragic, a unui război poate chiar total, absolut, care nu ar putea avea o rezolvare.
Sever Voinescu: În toate aceste patru tragedii, poate mai puțin în Macbeth, ceea ce vedem imediat în scenă e un conflict de natură privată, o problemă a unei familii: se ucid frații între ei, soții între ei, se complotează împotriva părinților etc. Se întîmplă ceva și acest conflict privat ajunge la dimensiunea tragediei, nu mai poate fi rezolvat decît cu război, devenind conflictul absolut. Mi se pare înspăimîntător...
C. C.: Ideea este foarte interesantă, se poate merge în această direcţie cu o analiză foarte subtilă. Ceea ce vreau eu să sugerez, pentru că a demonstra este mult mai greu şi implică un timp mult mai îndelungat, este că Shakespeare a avut acest rafinament intelectual extraordinar pentru epoca în care trăia, încît a văzut în trauma istorică pe care o preia din diverse surse, în trauma concretă, în războiul propriu-zis, antagonismul ontologic, antagonismul fiinţei despre care am vorbit. El a avut puterea de a transforma o traumă istorică într-un antagonism și apoi în ceva simbolic în textele lui. Shakespeare a preluat anumite povești, unele melodramatice, altele pure naraţiuni istorice, și le-a transformat în tragedii, adică în structuri în care antagonismul este absolut. De pildă, în Othello, faimoasa tragedie a maurului veneţian. Othello este un mercenar egiptean, un militar profesionist angajat de ducatul Veneţiei pentru a fi comandantul armatei. Deci este un general. Personajul nu este invenţia lui Shakespeare. Acest personaj apare mai devreme, mai întîi în 1565 la un discipol al lui Boccaccio, pe nume Giovanni Giraldi Battista, care semna cu numele Cintio. Ca şi Boccaccio, idolul lui, Cintio a scris o carte care se intitula Cele 100 de mituri, o imitaţie a Decameronului, în care se găseşte o poveste intitulată „Un căpitan maur“ şi unde apare acest personaj, fără numele Othello, însă. El este căpitan de vas şi are un secund care se îndrăgosteşte de soţia lui, al cărei nume este Disdemona – nu Desdemona, deci numele este acelaşi. Secundul se îndrăgosteşte atît de tare, încît nu mai poate trăi fără ea şi încearcă să o seducă. Această femeie, însă, este loială soţului ei, căpitanul, iar secundul, care nici el nu are nume, este atît de furios încît îl atrage pe căpitan în povestea geloziei ca să o pedepsească pe soția lui şi, într-adevăr, în final, căpitanul o va ucide.
În textul lui Shakespeare avem personajele aproape identice. Femeia, cum am văzut, are chiar acelaşi nume. Dar se schimbă un detaliu: Iago, cel care ia rolul secundului din povestea lui Cintio, nu o urăşte pe Desdemona, n-are nici o problemă cu ea. El îl urăşte direct pe Othello. Şi de ce? Iago este un luptător profesionist, ca şi Othello. El luptă alături de Othello în faimoasa bătălie a Ciprului, în armata Ducatului Veneţian. Othello recunoaşte meritele lui Iago şi-l apreciază. Totuşi, la întoarcerea din luptă, Othello nu-l numește locotenentul lui pe Iago, ci pe un alt tip, Cassio, despre care spune Iago că e lipsit de experienţă pe cîmpul de luptă, deci nu era un militar profesionist. Astfel, se porneşte ura lui Iago. Se poate vorbi despre ura lui Iago ore în şir. Au fost autori care au spus că Iago e răul întruchipat. Nietzsche are teoria că dacă eşti rău, dacă vrei să rămîi liber trebuie să rămîi rău, pentru că numai în felul acesta te exprimi pe tine însuţi. Coleridge, unul din primii interpreţi ai piesei Othello, spune că Iago este un ins rău prin structură, de aceea face ceea ce face. Dar nu e chiar aşa. Iago are o problemă cu Othello, pentru că acesta, comandantul lui, nu îi recunoaște meritele militare reale. Iar nerecunoaşterea meritelor individului în societate poate genera traume majore, după cum știm. Platon/Socrate a vorbit despre asta în mai multe locuri. În Fedru, el introduce conceptul de thymos, care evocă nevoia omului de a fi recunoscut în societate. Iar acest thymos este atît de puternic și de important încît Socrate îl pune alături de eros și-l vedem mergînd mînă-n mînă cu instinctul de perpetuare a speciei. Iago, așadar, este anulat ca individ în momentul în care nu primește numirea meritată de la Othello și de aceea îl urăşte atît de mult. Ei bine, de ce schimbă Shakespeare doar acest detaliu? De ce împinge o poveste romantică de iubire, de gelozie într-o problematică atît de profundă și subtilă cum este cea a nerecunoaşterii meritelor individului în sistem? O nerecunoaștere care duce, iată, la un antagonism absolut, la o ciocnire absolută care în cele din urmă va lăsa pe scenă cadavre.
S. V.: Dl Volceanov găsește un ton profetic la Shakespeare. Putem vorbi despre Shakespeare ca despre un profet tragic?
C. C.: Eu aş vorbi despre intuiţie. Shakespeare este un caz de intuiţie genială, care rupe nivelul. Ruperea de nivel înseamnă, în limbaj filozofic, ieşirea din tine însuţi, din limitele umanului, prin forţa intuiţiei intelectuale. Şi cred că Shakespeare a fost o astfel de minte, a „rupt“ nivelul, a prefigurat, a configurat, a radiografiat natura umană şi a fost capabil de astfel de intuiţii care l-au dus spre ideea că acel conflict absolut poate fi de natură culturală, cum am spune astăzi.
S. V.: Schimbînd detalii în poveștile altora...
C. C.: Revin la Othello, pentru că aici este mai uşor de înţeles acest conflict cultural absolut, de fapt un conflict între civilizații care se manifestă în protagonist. Shakespeare face trimitere la problema recunoaşterii individului, chiar în primele rînduri ale tragediei. Tragedia se deschide cu un dialog între Iago şi prietenul lui Roderigo, în care Iago spune adevărul pentru prima şi ultima oară. El spune că-l urăște pe Othello pentru că nu l-a pus locotenentul lui, aşa cum ar fi meritat, şi se va răzbuna pe el. Spectatorul acestei tragedii se întreabă, imediat, ce s-a întîmplat. Şi următorul episod ne dă răspunsul. Cine este acest Othello? Este un general maur, care s-a căsătorit în secret – înţelegem din ceea ce se întîmplă în primele scene – cu una dintre cele mai frumoase aristocrate din societatea veneţiană, fiica lui Brabantio, pe numele ei Desdemona. Tatăl Desdemonei, aristocratul Brabantio, află de acest mariaj şi, înnebunit de veste, fuge la ducele Veneției să-i ceară ajutorul pe motiv că acest maur, aceste „buze groase“ (îl numeşte, „thick lips“), i-a răpit fata, a folosit cu siguranță o vrăjitorie adusă din lumea lui africană şi a sedus-o. Brabantio nu o poate vedea pe fiica lui, frumoasa Desdemona, căsătorită cu maurul. Ducele îi convoacă pe toţi în miezul nopţii, vine curtea, vin consilierii, îl cheamă pe Othello, generalul armatei, un om foarte respectat altfel în ducatul veneţian, şi pe noua lui soţie, Desdemona. Ducele o întreabă direct pe Desdemona dacă s-a căsătorit de bunăvoie cu acest Othello şi ea spune clar: „Da, îl iubesc…“. În discursuri ceremonioase și poetice, ea spune că-l iubeşte pe Othello şi‑şi doreşte să rămînă a lui. Ducele îi spune lui Brabantio că Desdemona și-a dat consimțămîntul pentru căsătorie, așa că rămîne soția lui Othello și toţi pleacă. Brabantio începe să plîngă, iese disperat din castel şi-l vedem pe Duce – aici este formidabila intuiţie a lui Shakespeare care trebuie să ne pună pe traseul exact al războiului cultural pe care se derulează această tragedie – spunînd primul lui consilier: „Nu ştiu ce m-aş face, dragul meu, dacă fiica mea s-ar fi căsătorit cu acest individ“, cu Othello adică. Aici s-a enunţat de fapt antagonismul absolut cultural, identitar, care se află în Othello, ceva atît de puternic încît nu se poate rezolva altfel decît tragic, prin anihilare totală. El este un individ venit dintr-o lume pe care vechea civilizaţie europeană o consideră barbară, sălbatică, chiar dacă el este angajat ca mercenar şi respectat pentru ce face, fiind pus şeful armatei, și pentru bătăliile pe care le cîștigă. Dar chiar și așa, chiar dacă o aristocrată precum Desdemona se îndrăgosteşte de el, căsătoria lor nu va fi niciodată acceptată de cei din jur. Iar cel mai important este faptul că însuşi Othello ştie acest lucru. El ştie că în interiorul lui se duce o luptă între două culturi, între două civilizaţii, o luptă pe care el şi-ar dori-o rezolvată prin această căsătorie. Într-una dintre ecranizările cele mai bune ale piesei, cea în care Laurence Olivier îl joacă pe Othello, personajul poartă o cruce imensă pe piept. Detaliul nu apare în piesa lui Shakespeare, dar Olivier a înțeles foarte bine drama lui Othello. Generalul maur vrea să arate că este creştin, că aparţine de fapt acestei civilizaţii europene şi-şi doreşte să fie acceptat. Şi poate detaliile cele mai importante care arată drama lui Othello sînt două mici observaţii pe care el le face pe parcursul tragediei şi pe care mai ales psihanaliştii le-au analizat cu atenție. La un moment dat o numeşte pe Desdemona „my fair warrior“, ceea ce s-a tradus „frumoasa mea războinică“ sau „blonda mea războinică“; fair poate merge în ambele feluri. Cred că au dreptate psihanaliștii care au spus că, de fapt, Othello se vede pe el însuşi în Desdemona, ea este oglinda lui. Este singura care-l acceptă ca individ, ca om, căsătorindu-se cu el. Şi atunci, în ochii lui, ea devine un războinic, pentru că el este războinicul alb. Deci, devine un membru al acestei comunităţi venețiene prin intermediul Desdemonei.
(fragment din dezbaterea „Război și (mai puțină) pace la Shakespeare“ care a avut loc în seara zilei de 6 octombrie în cadrul Conferințelor Dilema veche de la Iași)
Codrin Liviu Cuțitaru este anglist, profesor în Departamentul de limbi și literaturi străine al Universității „A.I. Cuza“ din Iași.
